Se afișează postările cu eticheta Omu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Omu. Afișați toate postările

16.08.2018

Marathon 8500

Câteva date de intrare:
- 110 km de alergare montană în echipă de doi parteneri, aproape 8500 m diferență de nivel pozitivă și tot atât negativă;
- timp limită 35 de ore;
- 26 echipe masculin la start, 9 echipe au reușit să treacă linia de sosire.


    De la deschiderea înscrierilor pentru prima ediție a cursei de „Marathon 8500”, am știut că este o alergare lungă și grea, însă îmi doream o asemenea experiență. Totodată, participările precedente la Hobby (de 2 ori) și la Elită (tot de 2 ori) constituiau un plus pentru obținerea unui timp și rezultat bun la această competiție. Cel mai important lucru la această cursă îl reprezintă ECHIPA, alegerea unui partener de încredere în care să te poți baza, cu care să pornești la un drum azi și să te întorci mâine.
    Nu am să amintesc fazele de formare a echipei, împreună cu Alex Neacșu ne-am înscris cu denumirea sugestivă „Duios ca o drujbă”, în acest mod gândind noi să parcurgem și să trăim această cursă: încet și constanți, uneori gălăgioși, dar motivați.

Pe faleza Dunării

La EcoMarathon

      Locuind acum în orașe diferite, Galați și București, nu am reușit să ne întâlnim de multe ori, însă planul de antrenament, precum și planul de cursă l-am întocmit împreună prin telefon și facebook. Fiecare dintre noi ne-am ținut de planul de alergare, ori de câte ori ne venea câte o idee o discutam, din cauza timpului (da știu, e cea mai comodă scuză!) nereușind să alergăm un weekend prelungit pe potecile Bucegiului înainte de concurs, așa cum planificasem inițial.
   Cu lecțiile făcute și planul întocmit am ajuns joi seara la Peștera, tabăra de bază a competiției. Ne-am cazat în apropiere, la pensiunea Octavian, rezervarea fiind făcută în același timp cu înscrierea. După aranjarea echipamentului, am participat la ședința tehnică, aflând ultimele noutăți, apoi ne-am băgat la somn, nu înainte de a mânca o nouă porție de paste. 
     Trezirea de dimineață a fost la ora 4.15., însă timpul trece repede atunci când te învârți prin cameră și ai falsa senzație că ai pierdut ceva, pe când doar nevinovatele emoții își fac prezența, ele dispărând odată cu primii pași de la start. Primii pași înaintea altor zeci de mii...
La start alături de cele „două belele”: Marian Șerban și Adi Teodorescu

Ne vedem mâineee....

     Organizatorii au verificat echipamentul obligatoriu înainte de start. Ne salutăm cu câțiva alergători cunoscuți, discutăm nelipsitele „probleme” înainte de start și pornim lejer. Startul a fost comun, atât pentru clasicul Marathon 7500, cât și pentru noul 8500. Știam că un stil de alergare economicos pe prima buclă (primii 30 de km, cu revenirea la Peștera) ne va ajuta în a doua parte a cursei, când oboseala și privarea de somn pot deveni o problemă, iar condițiile meteo se schimbă extrem de rapid. Marathon 8500 este o cursă în care efortul poate ajunge la limite extreme, trebuie să faci în așa fel încât oboseala să apară cât mai târziu în cursă. Orice ar fi, mergem până la capăt! Aruncând o privire pe lista echipelor participante, estimasem o clasare pe locul 4-5, în cazul unui scenariu fericit intuit de noi.

     După primii 2 km alergați pe asfalt, se crează un dop de alergători din cauza noroiului și a traversării unui izvor. Nu vrem să ne udăm la picioare atât de devreme, ocolind zona prin stânga. Dorind un ritm mai tare, Alex este nerăbdător și trage în față. Îi fac semn, singura noastră grijă acum este să nu forțăm. Oricât de încet am alergat, tot am depășit câteva echipe. Consumul de energie este mare, fiind atenți să nu apară niciodată senzația de foame și de sete. 
     Am ajuns în primul checkpoint (CP) de la cabana Cuibul Dorului în 55 de minute. De aici, urmează o urcare lejeră și apoi coborârea spre Cota 1400, pe această porțiune având grijă să nu ne accidentăm din cauza terenului. Din neatenție, aproape de telecabină facem o serpentină în plus, având ulterior grijă să ne orientăm către schitul Sf.Ana. De aici, tăiem pe de-a dreptul câteva serpentine ieșind aproape de echipa de la 7500 - Sponser Master Team (Pepi Țilea și Gică Blajiu), cea mai experimentată echipă de la toate cursele 7500. Văzându-ne numerele diferite de concurs, urcăm împreună pe Piciorul Pietrei Arse, poate cea mai frumoasă urcare din concurs. Ajungem la Piatra Arsă la 2 ore și 35 de minute de la start și coborâm atent pe Jepii Mari pentru a nu ne trezi prea devreme cu febră musculară la cvadricepși. 
     La intersecția Jepi, nu stăm în check-point mai mult de două minute, umplem bidoanele cu apă și urcăm către Babele pe Jepii Mici. Suntem ajunși din spate de echipa Accenture (Zsolt Kovasc și Bartha Balint), favoriții cursei de la 8500. Urcăm bine pe Jepi, traseul este evident, din când în când aruncăm o privire spre echipa amintită, ce se afla la 5 minute în spatele nostru. De altfel, pe coborârea de la Babele spre Peștera, suntem depășiți, ei alergând mult mai bine pe coborâre.



     La Peștera stăm câteva minute, refacem bagajul și proviziile pentru prima urcare la Omu. Suntem bine și optimiști, nu simțim deloc oboseală, exact cum ne-am propus să ajungem după această buclă. Cu toate că am intrat într-o luptă pentru primul loc al cursei, am stabilit împreună să ținem de planul și de timpii intermediari stabiliți și să nu forțăm prea mult, cursa fiind abia pe o treime parcursă. Însă, încurajările venite din tabără ne dau aripi, ajungând pentru prima dată la Omu la 6 ore și 50 de minute de la startul cursei, unde suntem întâmpinați de Floricica și Florin, echipa noastră suport în aceasta cursă (mulțumim!). Totodată, voluntarii ne verifică echipamentul, nu stăm prea mult la povești și coborâm pe valea Cerbului către Gura Diham (8 ore și 7 minute), unde suntem din nou depășiți de Accenture.






      De la Gura Diham pornim alene, resimțind efortul de la coborârea abruptă. Resimt un disconfort gastric, fiindu-mi greu la orice pas în alergare. Stomacul refuză orice, cu excepția unui baton de susan cu miere. Știu/sper că voi trece peste această fază, cu temerea că energia va scădea pe urcarea către Bucșoiu. Alex, de asemenea, simte ceva dureri la coapsă. Înaintăm cu viteză redusă, până aproape de Prepeleag (timp: 9 ore și 36 de minute)  nu cred că am reușit să legăm mai mult de cinci fraze între noi. Ploaia scurtă de vară ivită pe urcarea frustrantă spre Bucșoiu ne-a ajutat să trecem peste acest hop, ritmul nostru fiind acum unul bun. De pe Bucșoiu până la Omu prindem vânt puternic și ceață. 
      La Omu nu avem de ce să stăm prea mult timp și pornim către Mălăiești pentru bucla specifică probei de 8500. Pe poteca de vară suntem atenți să nu alunecăm pe cele două porțiuni cu zapadă netopită, aproape de cabana Mălăiești fiind ajunși din spate de către echipa Accenture, ce zăbovise mai mult timp în cabană la Omu. Noi aveam impresia că s-au dus mult în fața noastră. Urcăm toți 4 către Padina Crucii, din vorbă-n vorbă aflând că și ei au avut ceva probleme cu stomacul.
       Ajungem la refugiul Țigănești la 13 ore și 6 minute de la start, unde vântul și ceața s-au întețit și mai tare. Este rândul lui Alex să sufere din cauza stomacului, luând decizia să încetinim ritmul, iar la cabană la Omu să luăm o ciorbă de legume pentru a ne reveni. Stăm în jur de 15 minute în cabană, timp suficient pentru refacerea rucsacilor de alergare. Cred că aici și pe valea Ciubotea, s-a făcut diferența dintre noi și primii clasați. Zsolt și Balint coborau mai bine decât noi, experiența lor în ultramaratoane fiind mai vastă. 
   Știam că valea Ciubotea reprezintă cea mai grea coborâre de la 8500, lăsarea întunericului ne-a prins aproape de intrarea în pădure. Totuși, ne-a luat mai mai mult timp decât estimasem, iar odată cu venirea nopții este mult mai greu să recuperezi timpul pierdut. La Salvamont Bran luăm rapid câteva paste, umplem bidoanele cu apă și urcăm către șaua La Polițe, poteca de odinioară fiind acum transformată într-un drum forestier noroios. 
     Ajungem în check-point la valea Gaura la 18 ore și 10 minute, de aici poteca fiind ușor ambiguă. Dibuim drumul, trecem de cascadă, ieșim în poiană și dăm în sus în zona lanțurilor. Din cauza vântului, temperatura este mai joasă, ceața mult mai densă, iar noi nu ne mai putem orienta bine în teren. Cu greu dibuim poteca, precum și stâlpii. Track-ul de pe ceas ne-ar fi scos din încurcătură, însă bateria m-a lăsat demult (neatenție din partea mea!). Știu că trebuie să urcăm către șaua Hornurilor, însă nu nimerim poteca. Ne învârtim bezmetic în zonă, în acest fel am pierdut aproape jumătate de oră. Într-un final, găsim o lespede cu o săgeată indicatoare, iar după alte 15 minute distingem licuriciul de pe stâlpul din șa. Privarea de somn și oboseala încep să se resimtă. Ajungem la Omu pentru a 4-a oară în timpul de 20 de ore și 36 de minute. 
    Îndrumați fiind de către voluntarii de la Omu, prin ceața densă și vântul puternic continuăm spre Bătrâna, unde am pierdut poteca și stâlpii de marcaj. Oboseala ne joacă feste, avem senzația că mergem la vale, dar de fapt noi urcam către Doamnele. Pierdem din nou alte minute bune, însă din spate, vin alte două echipe de la 7500, iar în noua formulă reușim să redescoperim poteca. În zona jnepenișului, ceața dispare, de aici nemaiavând probleme cu orientarea. Ajungem în poiana Guțanu, zorii zilei trezind dorințe de alergare. Aproape de refugiul Strunga, ne informăm despre echipele din spate, ne dăm seama că nu mai putem pierde locul doi și continuăm alergarea ușoară către linia de sosire (timp final: 25 de ore și 35 de minute).
       La prima participare la 7500 imaginea unei clasări pe podium părea doar un vis frumos. Pas cu pas, an de an, kilometru după kilometru, cu multă consecvență și perseverență am reușit să obținem un rezultat meritat. 


Alături de Lucian și Flori

Sus pe podium (fără Alex, nevoit sa plece mai devreme la serviciu)

Duioși ca o drujbă

23.07.2016

Ultra-experiența 7500

      Am ajuns după 27 ore și 18 minute de la start la finalul unui ultramaraton montan numit Marathon7500 (http://www.marathon7500.ro/), o grozăvie de cursă, unică la noi în țară, ce se desfășoară pe traseele turistice ale munților Bucegi.
Profilul alergării: aprox.93 de km, 7500 m diferență de nivel

     Pentru a termina cu bine o asemenea cursă nu este suficientă doar pregătirea fizică, ci și psihică, o organizare bună (alimentare, hidratare, echipament) și un coechipier. Astfel, în acest an am alcătuit echipa Greuceanu-Team alături de Vali Datcu, un partener potrivit pentru această cursă, alături de care eram convins că indiferent de condițiile cursei vom trece linia de sosire.
La startul cursei

     Am plecat joi dimineață din Galați alături de Marian Șerban (avea să obțină un timp bun alături de partenerul său, Horea Blenchea), Gabi Pîrvu și Ștefan Bako (echipa de mixt Mecanturist).
    Deîndată ajunși la Peștera, ne-am cazat la pensiunea Octavian, situată foarte aproape de start, unde condițiile de cazare sunt bune. Am ridicat kitul de participare, urmând să revenim la ședința tehnică ținută de Silviu Bălan. Aveam să primim informații utile, iar gașca s-a spart destul repede, preocupată de bagaje și somnul devreme.


Taclale montane

     Vali, ca de obicei, dă deșteptarea la ora 4.00 fix, somnoroși fiind începe forfota prin cameră și baie. Bagajele sunt făcute, luăm micul dejun și mergem la linia de start. Echipamentul obligatoriu este verificat în detaliu, agitația fiind foarte mare: poze, încurajări, glume, dar și un car de emoții ce aveau să dispară odată cu startul.



”Dive”, mureșeni și gălățeni

     Cu gândul la cei peste 90 de km de parcurs, pornim lejer pe asfaltul proaspăt turnat cu ceva zile în urmă. La primul marcaj bandă roșie intrăm pe potecă în pădure, unde se formează două șiruri indiene de alergători, unii mai tăcuți, alții mai vorbăreți, iar câțiva parcă zbierând. Aproape de șaua Lăptici rândurile se rup, fiecare echipă alergând de zor. Ajungem după 56 de minute la cabana Cuibul Dorului, primul check-point al cursei. 
      De aici, urcăm către Vf. cu Dor de unde coborâm către Cota 1400, pe un drum nisipos plin de bolovăniș. O ceață deasă ne întâmpină către Schitul Sfânta Ana, de unde tăiem câteva serpentine ieșind către forestierul ce duce către Poiana Stânii (ora 7.44). 
      Urmează o urcare plăcută pe Piciorul Pietrei Arse, cu largi priveliști către valea Prahovei, ajungând la check-pointul de la Piatra Arsă la ora 8.51. Am mâncat și ne-am hidratat bine până aici, Vali cu gândul mai mult la lungimea cursei are unele rețineri de a alerga. Hai prietene, că vine zona cu Jepii Mari și dacă nici aici nu alergăm, atunci când?! Hai să dăm drumul la picioare! Asta am și făcut până la intersecția Jepilor, primul punct de alimentare al cursei (ora 9.44). Urmează o porțiune care mie îmi place mult, Jepii Mici, o urcare spectaculoasă ca peisaje, lungime și durată. Eu în față, Vali după mine, activăm bețele de trekking și urcăm ca niște tractorașe. La un moment dat telecabina rămâne blocată deasupra potecii, turiștii uitându-se la noi și gesticulând. Poate din simpatie sau din spaimă...cine să-i mai creadă!
     Ieșim la cabana Caraiman, continuăm pe platou către Babele (ora 11.45), unde ne este verificat echipamentul încă o dată la solicitarea voluntarilor. 


     Coborâm în alergare către Peștera, discutând despre partea a doua a cursei (ora 12.14). La check-point ne hidratăm bine cu pepene roșu și rece (foarte tare ideea organizatorilor), apoi luăm cu noi bagajul pentru Omu.

     Dacă am fi avut echipă-suport, am fi câștigat câteva minute bune în plus, dar așa pe o ploaie torențială de vară am cărat cu noi un rucsac suplimentar cu toate cele necesare pentru cursă. Am făcut o pauză cam mare aici, ajungând pentru prima dată la Omu la ora 14.24. Este ceață densă, intrăm în cabană de unde luăm stickerul cuvenit, dar și niște șuncă și cașcaval. Tot aici lăsăm rucsacul cu haine și ceva mâncare pentru buclele ce vor urma.
Foto: Adriana Dina

     Începem să coborâm pe valea Cerbului, porțiunea atât de neplăcută genunchilor, ajungând la Gura Diham la ora 16.02. Umplem bidoanele, mai luăm ceva de mâncare și pornim pe „panta prostului” către Poiana Izvoarelor. Asta chiar că-mi e cea mai urâtă porțiune a traseului. Umplem din nou bidoanele și haida către Prepeleac, nu înainte de a ne depăși un cunoscut de-al lui Vali din copilărie, prilej de a-l motiva pe urcare. Deh, ne-a făcut Costică, avand o experiente de alergare mai mare! 
    Ajungem la Prepeleac la 18.02, luăm stickerul și facem stânga pe poteca îngustă ce urcă pe Bucșoiu. „Jungla” este prezentă, trecem repede și pe lanțuri în urcare ieșim în creasta Bucșoiului, unde ne așteaptă un vânt tăios și ceață densă ce nu pare a conteni. Dupa vârf, ne întâlnim cu Lucian Clinciu, care venise în întâmpinarea alergătorilor pentru o mai bună orientare și încurajări. De apreciat! Am ajuns pentru a doua oară la cabana Omu la ora 20.02, unde este mare aglomerație. Luăm o ciorbă de legume, mi-e poftă de o Cola, ne îmbrăcăm gros pentru alergarea de noapte și ieșim pe valea Ciubotea. Coborâm într-un ritm bun, aprindem frontalele, la intrarea în căldare suntem ajunși din urmă de alte două echipe cu care ne grupăm pentru a trece de turma de câini de la stână. Avem noroc de ciobanul ce a ieșit la timp din stână, că altfel ieșeam capsați. 
     La intrarea în pădure, aceeași ceață densă îngreunează orientarea, marcajele fiind deficitare. Ajungem la Salvamont Bran la 23.18. Ne-a luat cam mult această porțiune, sub așteptări. Luăm o supă și niște paste cu cașcaval și pornim către șaua Polițe. Pe urcare îmi dau seama că mi-am uitat buff-ul la Salvamont, unde un alergător mi-a dat la o parte rucsacul.  Of, nu-mi vine să mă întorc pierzând prea mult timp, decid să urc valea Gaura cu o bentiță. Urcarea este anevoioasă, parcă nu mai zorim, purtând un dialog cu Vali pe diferite teme. Suntem depășiți de echipa feminină a „minerițelor” Geta și Claudia. Ajungem într-un final la checkpoint la ora 1.08, unde cei doi voluntari stau la un foc de tabără încropit, iar cortul de alături îmbie la somn. 
    Umplem bidoanele de la izvor, intrăm pe valea Gaura, iar Vali dintr-o neatenție alunecă pe piatra umedă și cade în apă. Se ridică repede, precum un copil pentru a nu fi certat de părinți, urmează ceva vorbe de duh și continuăm urcarea. Din cauza ceții reperăm cu greu marcajele și pierdem câteva minute din această cauză. Ieșim în prima treaptă glaciară, traversând poiana, urmează apoi zona cu lanțuri și cu vestitul mâner de baie proptit în stâncă. Ieșim în căldare, iar vântul ne suflă cu putere din toate părțile. Aproape să dăm cu capul de cabană, vizibilitatea fiind redusă, ajungem la Omu la ora 3.53. 
     În cabană găsim pe Silviu Bălan și Lucian Clinciu care ofereau participanților friguroși, pături groase. Ștefan și Gabriela de la Mecanturist așteptau ivirea zorilor pentru o mai bună orientare, ei trebuind să coboare către Ciubotea. Nici noi nu suntem prea inspirați, mâncăm, ne hidratăm și stăm mai bine de o oră în cabană pentru a se lumina, frigul intrându-ne în oase. Ne mișcăm greu către poiana Guțanu, ajungând abia la ora 7.05. De aici avem mai mult spor și ajungem în șaua Strunga la ora 8.20. 
     Urmează ultima porțiune, aproape de cabana Padina suntem depășiți de două echipe de la masculin, în depărtare observăm alte două echipe, prilej de a alerga mai cu viață. Depășim echipele din față, ni se alătură Viorica Mălai, ușor descumpănită de cele pățite în cursă și ne apropiem de linia de sosire. Ora 9.18, ajungem la final, bucuroși fiind de succesul echipei noastre greucene, locul 20 din 67 de echipe participante la secțiunea masculin.


      Primim medaliile, un super-buff și tricoul competiției de la Gravity, mâncăm pepene, mai stăm la taclale, apoi tragem la somn până după-amiază când plecăm către casă. Din păcate, nu putem rămâne la premiere, pentru a le felicita pe fetele noastre de la Galați: Flori și Dana, care au urcat pe podium la feminin.
    Marathon7500 este o cursă frumoasă, unde fiecare alergător montan și pasionat de munte trebuie să guste cel puțin o dată din această minunăție creată cu multă muncă și pasiune de organizatori și voluntari. 
       Cei care vor mai mult, vor reveni cu siguranță și în anii următori. Ne revedem în 2017!


Cea mai frumoasă colecție de abțibilduri

11.06.2015

Unde mi-e Ciubotea

       În această drumeție, am fost 7 amici: Luminița și Robert, Marilena și Sorin, Gabriel, Cătălina și Cătălin. Am ajuns la pensiune vineri-seară în Poarta Branului.
     Sâmbătă dimineață la ora 8.30 am plecat în traseu prin poiana Zanoaga, unde găsim un stâlp indicator cu doua săgeți diferite pentru valea Ciubotea (marcaj: triunghi galben) și valea Gaura (marcaj: cruce roșie).
     Vremea este foarte bună și avem spor la mers. Suntem depășiți în urcare de o echipă de 2 fete ce se antrenează pentru Marathon 7500 și un cuplu (el+ea) cu rucsaci mici, probabil antrenament pentru același concurs de alergare montană. Dar nici fetele noastre nu sunt mai prejos, sunt super-fete!
Nu am zorit pe traseu, încercând să ne bucurăm cât mai mult de peisajele frumoase oferite de această vale a Ciubotei. Traseul în treptele glaciare reprezintă o urcare continuă, în capătul văii ne orientăm către dreapta pe un hățaș și ieșim pe o culme ce ne urcă susținut către vârful Scara.
Puțină ceață, vreme devine mai rece, traversăm câteva limbi de zăpadă și urcăm către cabana și vârful Omu.
     La cabana, foarte aglomerat, ne luăm locurile unde vom sta în dormitorul comun (30 lei/loc, 36 de locuri - toate ocupate peste noapte). 
Prețurile de la cabană cam mari: ciorbă de legume -10 lei, piure cu cabanos - 17 lei, un ceai - 3 lei, o bere - 7 lei, o felie de pâine - 25 de bani. Am avut mâncare și din traistă.
     Seara pe la ora 9, s-a dat stingerea, unde în foiala de rucsaci, saci de dormit, bocanci....am adormit, unii mai mult, alții mai puțin. Mă așteptam să fie o orchestră de sforăituri, dar a fost ok, s-a „cântat” în surdină!
     Dimineața la 6.30 ne-am trezit, am luat o omletă (8 lei), și cu rucsacul în spinare am dat la vale până în șaua Hornurilor, de unde ne-am încadrat pe marcajul cruce roșie pe valea Gaura, unde găsim mai multă zăpadă comparativ cu Ciubotea.
     Coborârea este încântătoare, traversând cu grijă un horn plin cu zăpadă dar cu urme bine-bătute de bocanc, încă o porțiune cu lanțuri și ieșim într-o poiană unde mâncăm ultimele provizii din rucsac.
     Continuăm coborârea și ajungem într-o poiană de unde ne abatem pentru 100 de metri la cascada Moara Dracului, o cădere surprinzătoare și destul de înaltă de apă.
     Ajungem și în poiana Gaura, unde se află și o stână, urcăm în șaua Polițe și coborâm către Poiana Zănoaga, de unde în jurul orei 3 după-amiaza ajungem la pensiune la mașini.
     Venind pe la Tg.Secuiesc - Adjud - Focșani, am ajuns în Galați în jurul orei 22.30.
     Îmi doream de ceva vreme să merg pe aceste două trasee mai puțin umblate ale Bucegiului, văi frumoase, sălbatice și cu urcări plăcute picioarelor, dar si sufletului. Încă o dată, mi se confirmă faptul că într-o echipă restrânsă de 6-8-maxim 10 persoane, plăcerea mersului pe munte și buna-dispoziție sunt direct proporțional cu altitudinea.