Dacă alături Retezatului cuvântul SkyRace rezultă un mix de
curiozitate, emoție și provocare. Aceste lucruri le-am simțit în momentul
înscrierii la acest eveniment, un nou tip de alergare montană la peste 2000 m
altitudine cu înclinații de peste 30% și cu porțiuni de traseu care necesită
folosirea mâinilor sau a bețelor de trekking.
Am plecat din Galați alături de Vali, Floricica, Cristi și
Marian, de joi după-amiază, dormind la o pensiune aproape de Sibiu, de unde
ne-am continuat drumul vineri dimineață până la Câmpu lui Neag, unde ne-am
cazat. După ridicarea kiturilor de participare de la complexul Cheile Buții și o masă copioasă, am
plecat să ne dezmorțim picioarele în Cheile Scorotei și pe o urcare lejeră până
la barajul Valea de Pești.
Spre seară, am participat la ședința tehnică a cursei, de
unde aveam să primim multe informații utile de la organizatori, care au
încercat să ne bage puțin în priză, informați fiind că vremea va fi ploioasă în
cursă și pot apărea unele surprize. Nu ne-am fi dorit în
niciun caz scurtarea cursei, cu atât mai puțin o amânare! Decid să iau o
borsetă, o jachetă de ploaie de goretex subțirică, un bidon cu apă și gel, plus
2 batoane energizante.
Într-adevăr, sâmbătă dimineață, plafonul de nori era destul
de jos, curând avea să înceapă și ploaia. Și a plouat bine, torențial până
aproape de ora cursei cu startul din parcarea din Cheile Buții. Aici,
participanți numeroși, emoționați, colorat echipați, muzică la maxim, atmosferă demnă
de o astfel de competiție.
La ora 9 fix se dă startul. Ca de obicei, mă așez cam în
spate și cum eu sunt mai friguros de fel trebuie să alerg mai repede pentru a
mă încălzi. Se aleargă repede, de parcă n-ar fi o cursă de 28 de km. Ieșim pe
asfalt, iar după un km facem dreapta și ne încadrăm către schitul Pleșa-Dâlma Mare
pe un drum forestier plin de noroi, unde pun în funcțiune bețele de trekking.
Fiind stresat de acel timp intermediar din golul alpin, nu am timp să mă bucur
de peisaj (nici nu prea aveam cum, fiind ceață), dar urc bine prin
pădure. Aveam să ajung la punctul de control într-o oră și 1 minut, ceea ce îmi
dă aripi pentru culmea Pleșa-Piule, această creastă de dinozaur
calcaros. Ceața este răspândită de vânt și ușor pot desluși ca un elev la prima
lecție de geografie a Retezaului, anumite văi și culmi ale masivului.
La o oră și
50 de minute de la start, ajung pe vf. Piule, de unde cobor către șaua Scorota.
Aici, o cordelină asigură coborârea participanților, dar daca vrei să cobori pe
ea mai mult încurcă decât ajută, pentru că majoritatea alergătorilor se țin de
ea în același timp și se crează un balans ce te poate dezechilibra.
De aici, urmează o coborâre frumoasă către refugiul Salvamont
Buta, cu al doilea timp intermediar, unde ajung la 2 ore și 25 de minute de la
start. Pe această bucată, in fața mea aleargă un tip bine legat, dar care
alunecă la un moment dat pe o piatră. Mă opresc, dau să-l ajut, dar omul se
comportă ciudat, urlând și chiuind din toți rărunchii. O fi pierdut un pariu, o
fi fost decepția prea mare, dar suntem totuși la o alergare unde trebuie să ne
bucurăm de fiecare moment pe munte. Merg mai departe...
De la refugiul Salvamont Buta, potecile se despart, unii
către Cheile Buții, eu urmez spre Custura prin șaua Plaiului Mic într-o urcare
ce încântă.
Din șa, dau să disting vf. Custura și de fiecare dată dau
greș. Acum conștientizez că ar fi fost imposibil. Dacă la început, urcarea este
lină și pot alerga, cu timpul iau în altitudine, mi-e frig și greu să mai
alerg. Trag jacheta de la Patagonia pe mine și urc susținut.
Ajung într-un
final și pe vf. Custura (2457 m altitudine), salut vitejii voluntari (Respect!) mă bucură enorm acest lucru și de
aici știu că am doar de coborât.
Ceața
îmi permite pentru câteva secunde să privesc călimara de cerneală a Tăurilor
Custurii, creându-mi o senzație de peisaj neprielnic.
Dar ce coborâre! Nu aveam
de unde să știu: pe de-a dreptul pe o pajiște alpină presărată cu bolovani, pe o potecă temporar conturată de către cei din fața mea. Calc strâmb
de căteva ori, iar mai târziu cad pe spate direct din picioare. Îmi revin
repede și alerg susținut.
Intru în pădure, cobor abrupt până la punctul de control de
la valea Mării. Fetele sunt draguțe, fac galerie, în speranța că voi termina
alergarea într-un timp de sub 5 ore. Coapsele le simt aproape de explozie, dar
merg și alerg pe alocuri pe un drum forestier necontenit pentru a ajunge în punctul „La Fânațe”. Alături de coleg de alergare, dăm să
ieșim către finish, ceasul arată căteva secunde peste 5 ore, urmează ultima
noroială și punctul de sosire: 5 ore, 2 minute și 7 secunde.
Mamă, ce tare, sunt bucuros de acest
timp obținut, ce nu-l visam azi-dimineață!
Pentru statistică: locul 47 la general din 303 concurenți,
locul 43 la masculin, locul 21 la categoria sub 35 de ani.
La sosire, îmi revin repede cu două banane, câteva pahare de
energizant și două doze mici de bere fără alcool. Mi-era poftă! Atmosfera este
frumoasă și amicală, soarele dogorește iar trupa continuă să sosească. Stau la
vorbă cu Claudia cu care nu ne mai văzusem de ceva vreme, cu Vali și Flori.
E clar: a fost o zi reușită, cu cea mai frumoasă alergare
montană la care am participat până acum (nu am participat la prea multe!).
Bravo Retezat, felicitări participanților, bravo organizatorilor și voluntarilor!
