13.08.2016

Jurnal japonez - Primele impresii

     Am primit viză de Japonia valabilă un an. Cum o vorbă în popor spune să ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să se întâmple, de cîteva zile am poposit pe meleagurile japoneze sau cum se mai zice pe la noi, în Țara Soarelui-Răsare. Să știți că așa e, răsare destul de devreme pe la 5 dimineața, iar după 7 seara este beznă totală. 
     Pentru o perioadă de timp voi locui în Kobe, capitala prefecturii Hyogo, cu o populație de peste 1 milion și jumătate de locuitori și considerat unul dintre cele mai atractive orașe, al 5-lea ca mărime din Japonia. 

     În prima săptămână, nu am reușit să vizitez orașul, ci doar o mică parte pe drumul de la complexul rezidențial, unde sunt cazat, la locul de muncă. Am încercat și am reușit să mă obișnuiesc cu noul fus orar, 6 ore în plus fața de România. Nu sunt aici de capul meu, mai trebuie să și muncim. Că doar nu am câștigat la loto și mi s-a pus brusc pata pe...Kobe!




     Oricum nimic nu prea se aseamănă cu ceea ce crezi tu că știi! Știam că va fi o țară uimitoare, Japonia nu este o țară perfectă, dar este specială din mai multe puncte de vedere. Este o țară de poveste și de povestit, cu oameni disciplinați, perseverenți, politicoși și cu mult bun-simț. 
     Primele mele impresii? Toate lucrurile în acest colț al lumii sunt puse în ordine, enervant de în ordine. Îți vine să crezi cum într-un oraș nu sunt pubele de gunoi și, totuși, nu există mizerie pe stradă?! De fapt, colectarea gunoiului se face selectiv, neexistând pubele de gunoi oamenii sunt stimulați să producă mai puțin gunoi și să-l transporte până acasă unde îl triază.


     Când japonezii nu merg cu trenul, ei se urcă pe bicicletă. Tineri sau în vârstă, cu un prosopel în cap sau după gât, în costumații variate toți trec în coloană pe lângă tine, pe trotuar, că doar nu este tot al tău. Iar dacă mergi cu trenul, la urcare stai la o coadă civilizată unul în spatele celuilalt în ordinea sosirii pe peron. Iar trenul, da, vine la ora exactă! Există vagoane destinate exclusiv femeilor, pentru a preîntâmpina manifestările indecente sau situațiile de hărțuire sexuală.
      Japonezii folosesc întotdeauna sufixul onorific -san atunci când se adresează persoanelor, de exemplu Florescu-san. Plecăciunea este forma de bază a salutului, japonezii nu sunt obișnuiți să dea mâna, fiind exclus orice contact sau atingere.





Prin Motomachi, un fel de bazar comercial

”Cafeneaua cu pisici”, unde se freacă motanul la propriu pentru destresare

     Ca pieton trebuie să fii foarte atent pentru că aici mașinile circulă pe partea stângă a drumului, precum în Anglia. Apropo, viteza maximă în oraș este de 50 km/oră, iar pe autostradă de doar 80 km/h. Oricum, permisul de conducere românesc nu este recunoscut în Japonia așa că l-am lăsat acasă.
     Apropo, în Kobe am ajuns la cazare cu taxiul, toate sunt marca Toyota Crown, iar majoritatea șoferilor sunt pensionari ce nu prea au habar de străzile și adresele din oraș, mergând cam după ureche. La interior, mileul tradițional al bunicii stă atârnat cu mândrie alături de alți canafi croșetați, doar peștele de pe televizor lipsind.
     Vrei să vezi cum e să fii cosmonaut? E simplu aici, te așezi tacticos pe un vas de toaletă, majoritatea având o grămadă de beculețe și leduri, butoane pe brațele closetului, spătare și orificii amplasate în cele mai interesante unghiuri. Apa caldă și rece, dușul și cada, reglajul jetului și alte obiceiuri produc în primă fază incidente mai mult sau mai puțin picante: te sperii, te uzi, te opărești. 
     Vremea este aproape ca la noi, foarte cald (34-35 de grade Celsius), dar cu umiditatea ridicată temperatura se simte ca la 43-44 de grade. Respiri greu și transpiri instantaneu de cum ieși pe stradă, aerul condiționat fiind la mare căutare.
      Am o priveliște destul de generoasă de la etajul 6 al unei clădiri cu 12 etaje, privirea mi se izbește către Rokko Mountain, cu o înălțime maximă de 931 metri și către furnicarul autostrăzii.
      Când am ajuns aici, gândul îmi era și la sutele de kilometri ce le voi alerga prin parcurile și aleile din Kobe, japonezii fac sport pe unde pot și pe unde apucă: pe stradă, la serviciu, lângă orice spațiu verde sau așteptând trenul. Am descoperit parcul și aleile din preajma stadionului echipei de fotbal Vissel Kobe, deci am și loc de joacă.


La stadion. Îmi place mesajul motivațional

Piața de legume și fructe

     Bucătăria japoneză este considerată una dintre cele mai sănătoase din lume. Se bazează pe orez, tăiței, supă și un amestec din legume murate. Cea mai cunoscută specialitate  este sushi, un orez aromat la care se adaugă legume, avocado, brânză și alge. În loc de tacâmuri se folosesc bețișoare, însă eu am rămas fidel furculiței. Plescăitul și sorbitul la masă exprimă mulțumirea față de bucătar. Îmi place să consum zilnic câteva căni de ceai matcha, un ceai verde în formă de pudră, ce conține vitamine, minerale și antioxidanți.
     Cafeaua se găsește foarte mult la doză la automate. iar berea este populară, am încercat berea Suntory, Asahi și Sapporo.
         În perioada următoare, în timpul liber, urmează să studiez în detaliu harta obiectivelor turistice din zonă și să le iau la pas.


Podul Akashi-Kaikyoeste cel mai lung pod suspendat din lume, cu o deschidere principală de 1.991 de metri şi o lungime totală de 3.911 metri




23.07.2016

Ultra-experiența 7500

      Am ajuns după 27 ore și 18 minute de la start la finalul unui ultramaraton montan numit Marathon7500 (http://www.marathon7500.ro/), o grozăvie de cursă, unică la noi în țară, ce se desfășoară pe traseele turistice ale munților Bucegi.
Profilul alergării: aprox.93 de km, 7500 m diferență de nivel

     Pentru a termina cu bine o asemenea cursă nu este suficientă doar pregătirea fizică, ci și psihică, o organizare bună (alimentare, hidratare, echipament) și un coechipier. Astfel, în acest an am alcătuit echipa Greuceanu-Team alături de Vali Datcu, un partener potrivit pentru această cursă, alături de care eram convins că indiferent de condițiile cursei vom trece linia de sosire.
La startul cursei

     Am plecat joi dimineață din Galați alături de Marian Șerban (avea să obțină un timp bun alături de partenerul său, Horea Blenchea), Gabi Pîrvu și Ștefan Bako (echipa de mixt Mecanturist).
    Deîndată ajunși la Peștera, ne-am cazat la pensiunea Octavian, situată foarte aproape de start, unde condițiile de cazare sunt bune. Am ridicat kitul de participare, urmând să revenim la ședința tehnică ținută de Silviu Bălan. Aveam să primim informații utile, iar gașca s-a spart destul repede, preocupată de bagaje și somnul devreme.


Taclale montane

     Vali, ca de obicei, dă deșteptarea la ora 4.00 fix, somnoroși fiind începe forfota prin cameră și baie. Bagajele sunt făcute, luăm micul dejun și mergem la linia de start. Echipamentul obligatoriu este verificat în detaliu, agitația fiind foarte mare: poze, încurajări, glume, dar și un car de emoții ce aveau să dispară odată cu startul.



”Dive”, mureșeni și gălățeni

     Cu gândul la cei peste 90 de km de parcurs, pornim lejer pe asfaltul proaspăt turnat cu ceva zile în urmă. La primul marcaj bandă roșie intrăm pe potecă în pădure, unde se formează două șiruri indiene de alergători, unii mai tăcuți, alții mai vorbăreți, iar câțiva parcă zbierând. Aproape de șaua Lăptici rândurile se rup, fiecare echipă alergând de zor. Ajungem după 56 de minute la cabana Cuibul Dorului, primul check-point al cursei. 
      De aici, urcăm către Vf. cu Dor de unde coborâm către Cota 1400, pe un drum nisipos plin de bolovăniș. O ceață deasă ne întâmpină către Schitul Sfânta Ana, de unde tăiem câteva serpentine ieșind către forestierul ce duce către Poiana Stânii (ora 7.44). 
      Urmează o urcare plăcută pe Piciorul Pietrei Arse, cu largi priveliști către valea Prahovei, ajungând la check-pointul de la Piatra Arsă la ora 8.51. Am mâncat și ne-am hidratat bine până aici, Vali cu gândul mai mult la lungimea cursei are unele rețineri de a alerga. Hai prietene, că vine zona cu Jepii Mari și dacă nici aici nu alergăm, atunci când?! Hai să dăm drumul la picioare! Asta am și făcut până la intersecția Jepilor, primul punct de alimentare al cursei (ora 9.44). Urmează o porțiune care mie îmi place mult, Jepii Mici, o urcare spectaculoasă ca peisaje, lungime și durată. Eu în față, Vali după mine, activăm bețele de trekking și urcăm ca niște tractorașe. La un moment dat telecabina rămâne blocată deasupra potecii, turiștii uitându-se la noi și gesticulând. Poate din simpatie sau din spaimă...cine să-i mai creadă!
     Ieșim la cabana Caraiman, continuăm pe platou către Babele (ora 11.45), unde ne este verificat echipamentul încă o dată la solicitarea voluntarilor. 


     Coborâm în alergare către Peștera, discutând despre partea a doua a cursei (ora 12.14). La check-point ne hidratăm bine cu pepene roșu și rece (foarte tare ideea organizatorilor), apoi luăm cu noi bagajul pentru Omu.

     Dacă am fi avut echipă-suport, am fi câștigat câteva minute bune în plus, dar așa pe o ploaie torențială de vară am cărat cu noi un rucsac suplimentar cu toate cele necesare pentru cursă. Am făcut o pauză cam mare aici, ajungând pentru prima dată la Omu la ora 14.24. Este ceață densă, intrăm în cabană de unde luăm stickerul cuvenit, dar și niște șuncă și cașcaval. Tot aici lăsăm rucsacul cu haine și ceva mâncare pentru buclele ce vor urma.
Foto: Adriana Dina

     Începem să coborâm pe valea Cerbului, porțiunea atât de neplăcută genunchilor, ajungând la Gura Diham la ora 16.02. Umplem bidoanele, mai luăm ceva de mâncare și pornim pe „panta prostului” către Poiana Izvoarelor. Asta chiar că-mi e cea mai urâtă porțiune a traseului. Umplem din nou bidoanele și haida către Prepeleac, nu înainte de a ne depăși un cunoscut de-al lui Vali din copilărie, prilej de a-l motiva pe urcare. Deh, ne-a făcut Costică, avand o experiente de alergare mai mare! 
    Ajungem la Prepeleac la 18.02, luăm stickerul și facem stânga pe poteca îngustă ce urcă pe Bucșoiu. „Jungla” este prezentă, trecem repede și pe lanțuri în urcare ieșim în creasta Bucșoiului, unde ne așteaptă un vânt tăios și ceață densă ce nu pare a conteni. Dupa vârf, ne întâlnim cu Lucian Clinciu, care venise în întâmpinarea alergătorilor pentru o mai bună orientare și încurajări. De apreciat! Am ajuns pentru a doua oară la cabana Omu la ora 20.02, unde este mare aglomerație. Luăm o ciorbă de legume, mi-e poftă de o Cola, ne îmbrăcăm gros pentru alergarea de noapte și ieșim pe valea Ciubotea. Coborâm într-un ritm bun, aprindem frontalele, la intrarea în căldare suntem ajunși din urmă de alte două echipe cu care ne grupăm pentru a trece de turma de câini de la stână. Avem noroc de ciobanul ce a ieșit la timp din stână, că altfel ieșeam capsați. 
     La intrarea în pădure, aceeași ceață densă îngreunează orientarea, marcajele fiind deficitare. Ajungem la Salvamont Bran la 23.18. Ne-a luat cam mult această porțiune, sub așteptări. Luăm o supă și niște paste cu cașcaval și pornim către șaua Polițe. Pe urcare îmi dau seama că mi-am uitat buff-ul la Salvamont, unde un alergător mi-a dat la o parte rucsacul.  Of, nu-mi vine să mă întorc pierzând prea mult timp, decid să urc valea Gaura cu o bentiță. Urcarea este anevoioasă, parcă nu mai zorim, purtând un dialog cu Vali pe diferite teme. Suntem depășiți de echipa feminină a „minerițelor” Geta și Claudia. Ajungem într-un final la checkpoint la ora 1.08, unde cei doi voluntari stau la un foc de tabără încropit, iar cortul de alături îmbie la somn. 
    Umplem bidoanele de la izvor, intrăm pe valea Gaura, iar Vali dintr-o neatenție alunecă pe piatra umedă și cade în apă. Se ridică repede, precum un copil pentru a nu fi certat de părinți, urmează ceva vorbe de duh și continuăm urcarea. Din cauza ceții reperăm cu greu marcajele și pierdem câteva minute din această cauză. Ieșim în prima treaptă glaciară, traversând poiana, urmează apoi zona cu lanțuri și cu vestitul mâner de baie proptit în stâncă. Ieșim în căldare, iar vântul ne suflă cu putere din toate părțile. Aproape să dăm cu capul de cabană, vizibilitatea fiind redusă, ajungem la Omu la ora 3.53. 
     În cabană găsim pe Silviu Bălan și Lucian Clinciu care ofereau participanților friguroși, pături groase. Ștefan și Gabriela de la Mecanturist așteptau ivirea zorilor pentru o mai bună orientare, ei trebuind să coboare către Ciubotea. Nici noi nu suntem prea inspirați, mâncăm, ne hidratăm și stăm mai bine de o oră în cabană pentru a se lumina, frigul intrându-ne în oase. Ne mișcăm greu către poiana Guțanu, ajungând abia la ora 7.05. De aici avem mai mult spor și ajungem în șaua Strunga la ora 8.20. 
     Urmează ultima porțiune, aproape de cabana Padina suntem depășiți de două echipe de la masculin, în depărtare observăm alte două echipe, prilej de a alerga mai cu viață. Depășim echipele din față, ni se alătură Viorica Mălai, ușor descumpănită de cele pățite în cursă și ne apropiem de linia de sosire. Ora 9.18, ajungem la final, bucuroși fiind de succesul echipei noastre greucene, locul 20 din 67 de echipe participante la secțiunea masculin.


      Primim medaliile, un super-buff și tricoul competiției de la Gravity, mâncăm pepene, mai stăm la taclale, apoi tragem la somn până după-amiază când plecăm către casă. Din păcate, nu putem rămâne la premiere, pentru a le felicita pe fetele noastre de la Galați: Flori și Dana, care au urcat pe podium la feminin.
    Marathon7500 este o cursă frumoasă, unde fiecare alergător montan și pasionat de munte trebuie să guste cel puțin o dată din această minunăție creată cu multă muncă și pasiune de organizatori și voluntari. 
       Cei care vor mai mult, vor reveni cu siguranță și în anii următori. Ne revedem în 2017!


Cea mai frumoasă colecție de abțibilduri

30.06.2016

Bate Toaca 2016

    Mă mâncau tălpile după o alergare montană nouă pentru luna iunie, o cursă inedită cu multă intensitate și efort depus. Astfel, a apărut ideea participării la ediția a IV-a a cursei Bate Toaca, în acest an traseul propus de organizatori acoperind în mare parte traseele și obiectivele turistice ale Ceahlăului, o alergare surprinzător de „țeapănă” cu 39 de km lungime și 3100 m diferență de nivel.
     Astfel, vineri după ora prânzului plec din Galați împreună cu Vali către stațiunea  Durău la camping Leon, unde ajungem în jurul orei 19.30. La secretariatul concursului prezentăm actul de identitate și adeverința medicală obligatorie pentru ridicarea kitului de concurs.
     La ora 20.00 fix (mi-a plăcut că au fost respectate orele din program), începe ședința tehnică ținută de Andrei Grigoroae (motorul competiției foarte bine organizată), de la care aveam să aflăm mult mai multe informații utile pentru ziua următoare.
Toaca pe la ora 6 dimineața

     Dimineața ne-am trezit devreme, Vali odată cu găinile, împreună desfășurând o serie întreagă de tabieturi și "fandoseli" de alergare. Deh, emoții, îndoieli, griji!
Traseul a fost împânzit cu asemenea mesaje motivaționale

    Pe la 8.20 mergem către start, lume multă, organizatorii ne verifică echipamentul (obligatoriu fiind foița de vânt și ploaie) intrând în sectorul de start.
Cu Vali la start

      Ora 9.00: se dă startul în chiotele alergătorilor și uralele susținătorilor de pe marginea drumului. Surprinzător, nu se aleargă foarte tare precum la alte maratoane montane, probabil și din cauza urcării pe străzile din Durău. Lumea se răsfiră destul de repede, la ieșire din Durau ne împărțim pe căprării.
     La capătul stațiunii, noi, cei de la maraton, intrăm în pădure pe o potecă largă, apoi într-un urcuș domol traversăm un drumul județean necirculabil și continuăm urcarea la început mai domol apoi accentuat, poteca fiind prevazută cu balustrade. La 30 de minute de la start, ajung în poiana de la cabana Fântânele.

     Ritmul este bun, de aici se aleargă prin pădure pe poteca marcată cu triunghi galben către Poiana Viezuri,  de unde trec destul de repede de o zonă aglomerată cu participanții de la cursa verticală, mulți la prima experiență de acest gen. 

     Ajung la cascada Duruitoarea la 58 de minute de la start, mult mai frumoasă în realitate față de ceea ce găsim pe internet. Arunc două pahare de energizant și cu un efort considerabil într-un urcuș accentuat ies către Polița cu Ariniș unde se bate toaca la propriu.

     De aici, vremea e mai răcoroasă, urmează o zonă ceva mai lejeră până aproape de Piatra Lăcrămată (1 oră și 30 de minute de la start), de unde fac dreapta pe marcajul bandă albastră către Poiana Stănilelor. 

     Zona îmi este cunoscută când cu ceva ani în urmă veneam prima dată cu cortul în Ceahlău alături de nea Marin Baltă, un bun cunoscător al zonei. 
      Se coboară repede, există ceva porțiuni cu multă piatră și rădăcini uscate, ieșind la drumul forestier pe care se aleargă vreo 4  km până în Poiana Stanilelor (2 ore de la startul cursei). 

     Voluntarii de la checkpoint la cum sunt imbrăcați parcă-s aduși de la masterchef, foarte de treabă și haioși. Iau niște cașcaval și mă leg la șireturi. Din Poiana Stănilelor intru în pădure pe un drum forestier degradat și cam noroios. După un sfert de oră de alergare, drumul cotește la vale, dar eu urc pe o potecă bine semnalizată către Poiana Văratec, unde două tinere-voluntare mă îndrumă către Poiana Maicilor. 
     Conform așteptărilor mele ar trebui să găsesc apă, dar e de negăsit, încurcând puțin planurile. Nu-i bai, mai am doar o gură de apă în bidon iar urcușul ce urmează este anevoios, de mare ajutor fiindu-mi un lemn din pădure pe post de băț de trekking.
       Poteca marcată cu bandă roșie și cruce albastră urcă susținut prin pădure și printr-o zonă plină cu zmeuriș. La ieșire din pădure se urcă accentuat Clăile lui Miron, de fapt două turnuri stâncoase și ascuțite.
     Pe platoul Ocolașului Mic lângă refugiu (2 ore și 45 de minute de la start), mă întâlnesc cu domnul Stoica, mecanturist de-al meu și cu Claudiu Bîrliba de la Hai pe Munte Iași. Două vorbe, mă hidratez cu câteva pahare de apă, umplu bidonul din borsetă si alerg mai departe. Această întâlnire m-a trezit din amorțeală.

     Poteca se menține pe o curbă de nivel, trec pe lângă Jgheabul Ursăriei urcând accentuat printr-un scoc către locul de campare de sub cabana Dochia, unde ajung printre jnepeni în scurt timp (3 ore si 10 minute de la start). 
Foto: Bogdan Strugaru

    Mă intâlnesc cu Carmen Băjenaru, voluntară la cursă, schimbăm câteva vorbe și încurajări, beau niște Sponser, iau de pe taraba voluntarilor câteva bucăți de salam de biscuiți și  pornesc coborârea către Lutul Roșu, un traseu clasic al Ceahlăului. Dau drumul la picioare destul de bine (dacă acum nu alergați, atunci când?), în 25 de minute fiind jos la punctul de control de la băncuțe.
      Urmează ultima urcare a cursei, poate cea mai dificilă, în care nu am reușit să înaintez prea bine, reamintindu-mi că este mult de muncă pentru a obține rezultate mai bune în trail-running.
       După o porțiune scurtă de asfalt, se intră pe un drum forestier lungime de aproape 1 km pe marginea pârâului. Apoi, într-un urcuș domol ajung la Stânca Dochiei, punct de control și hidratare. Poteca urcă pe firul văii, apoi accentuat pe o porțiune cu balustrade. Aici se intră în Jgheabul cu Hotar, mărginit de pereți de stâncă. Sunt depășit pe urcare de doi concurenți, iar picioarele mele refuză sa meargă după cum mi-aș fi dorit. Nu cedez, continui urcarea cam abruptă. Poteca intră într-o zonă deasă cu jnepeni de unde ies aproape de cabana Dochia (4 ore și 50 de minute de la start).
     Aici este puțină confuzie, nu știu dacă trebuie să ajung din nou la punctul de control de la Dochia sau să ies direct pe banda roșie către cabana meteo. Îndrumat fiind de un voluntar, merg până la cabană, mă înfrupt din nou din acel salam de biscuiți ce mi-a plăcut foarte mult, umplu bidonul cu energizant și ies către vârful Lespezi și cabana meteo pentru ultima și cea mai lungă coborâre a cursei.
Foto: Carmen Băjenaru

     De la cabana meteorologică, poteca trece pe sub vf. Toaca și sub Panaghia, apoi intră într-o zonă de jnepeni și cobor mult până în șaua La Morminte (ciudată denumire), și mai departe către cabana Fântânele. Poteca este foarte frumoasă oferind priveliști inedite.
     De la Fântânele, drumul îmi este cunoscut de la urcare, din neatenție calc strâmb cu piciorul stâng amintindu-mi brusc de câțiva sfinți din calendar. 
      Ajung în Durău intrând pe asfalt, arunc o privire în spate dacă mai există un alt alergător si trec mulțumit și fericit linia de sosire la 5 ore și 44 de minute de la start (locul 20 în clasamentul general din 106 participanți)

     Îmi place sentimentul de dependență oferit de linia de finish, imaginea sosirii fiind vizualizată de nenumărate ori în timpul cursei mai ales atunci când dai de greu. Este momentul în care îmi dau seama că ceea ce am realizat vreau sa o mai fac încă o dată. 
        Iar festivitatea de premiere reprezintă momentul în care te bucuri de aventura montană de care ai avut parte în acea zi.
 Foto: Paul Diac

Viorel Pălici, câștigătorul maratonului. Foarte tare!

Voluntarii de la Hai pe Munte Iași





13.06.2016

Pe unde mai alergăm

    A venit vara reușind să adaug în calendarul de alergări câteva provocări montane foarte interesante.
    Astfel, sâmbătă - 25 iunie voi urca la Bate Toaca în munții Ceahlău, o cursă de 37 de km și vreo 2700 m diferență de nivel. 
    În luna iulie, împreună cu Vali Datcu alcătuim echipa Greuceanu-Team și vom participa la categoria Elită la Marathon7500, o alergare montană în Bucegi cu o lungime de 93 km și vreo 7500 m diferență de nivel. Timpul ideal pentru noi va fi în jur de 25 de ore, dar cu multă muncă și picioare puternice. Un lucru e clar, nu va fi deloc lejereanu!

„Greucenii” pe culmea Pricopanului

     În luna august, pe 20 august voi alerga la ultra-sky-ul de la 2x2RACE INOV8 din munții Făgăraș, singura cursă de la noi din țară ce se desfășoară integral la peste 2000 m altitudine.
Afișul evenimentului este super-tare

     În luna septembrie, pe 10 septembrie voi participa pentru a doua oară la ultramaratonul CiucașX3, o alergare montană ce adună 105 km pe potecile din munții Ciucaș, Grohotiș și Tătaru. Îm doresc un timp mai bun comparativ cu cel de anul trecut.


     Urmează o perioada plăcut de aglomerată cu antrenamente, cifre, calcule și concluzii. Vă doresc o vară plină de aventură!