16.08.2016

Jurnal japonez - Rokko-san

     „Mount Rokko is close to the cities of Osaka and Kobe and to the hot springs of Arima Onsen. From the top of Mt. Rokko one has a panoramic view of Osaka Bay or the wonderful night view over the city of Kobe. In every season Mt. Rokko offers a spectacle of nature, along with places for dining and shopping.”
     Cam așa sună invitația atunci când accesezi o pagină de internet despre Mount Rokko, cu înălțimea maximă la 931 de metri, sau ceva de genul „better things to do with your time”.



     Împreună cu Viorel am pornit din gara din Rokko-michi, traversând străduțele înguste ale orașului, parcurgând aleile campusului Universității Kobe și am ajuns la punctul de start în traseu la Rokko Cable Car.




     Rokko Cable Car se aseamănă foarte mult cu ce era odată, demult planul înclinat de la Comandău de lângă Covasna. Este o linie funiculară construită în anul 1932 cu lungimea de 1700 de metri, având o diferență de nivel de nivel între cele două stații de pornire și de sosire de 493 metri. Principiul de funcționare este destul de simplu, urcarea și coborârea celor două trenulețe se realizează prin intermediul motoarelor acționate electric, cât și pe principiul gravitațional.









       Deîndată ajunși sus pe platou, încercăm o asemănare a zonei cu Poiana Brașov: străzi și alei întortocheate, restaurante și terase, puncte de belvedere, parcări aglomerate.





Rokko Garden Terrace

     Ne continuăm drumeția pe o potecă ușor ascunsă ce ne îndrumă către cel mai înalt punct al muntelui, pe vârful Rokko. Ajungem pe vârf după 30 de minute de mers de la Rokko Garden Terrace.
Cam așa e pe vârf (împreună cu Viorel)

     De pe vârf, decidem să ne continuăm drumeția pe alt traseu, în speranța că vom descoperi locuri mai interesante. Vom urma poteca amenajată ce coboară până aproape de nivelul mării în orășelul Ashiya. Dacă la început poteca este domoală, ulterior avea să ne surprindă prin ruperi de pante și zone abrupte.









Stăvilar construit recent

Acest panou de avertizare nu era amplasat degeaba


     La câteva minute mai târziu, un porc mistreț ne blochează poteca. Noi am reușit să-l ocolim, mistrețul îndreptându-se către drumeții din poză. În neatenția lor, mistrețul a reușit să le sustragă rucsacul și să caute în el cu râtul după mâncare. Noi am intervenit ca buni români ce suntem și am început să aruncăm cu bolovani după porc. Din fericire, porcul a lăsat rucsacul mototolit în potecă și a fugit în pădure.


Din schița zonei am bănuit doar unde ne aflăm. GPS-ul a fost de mare ajutor.

Am trecut pe lângă un teren de golf




     Am ajuns la pietrele Kazefuki-iwa, formațiuni spectaculoase ce amintesc de cele de pe culmea Pricopanului din munții Măcin.





     Am continuat să coborâm, pe alocuri destul de abrupt, ajungând la cascada Koza, punctul de final al drumeției noastre, de unde, pe străduțele orașului Ashiya ne-am oprit la gară pentru a lua trenul.

Un pasionat de trail running în cascadă

Cascada Koza are o înălțime de 10 metri 


15.08.2016

Jurnal japonez - La plajă

     Căldura mare. Peste 34 de grade, umezeală ridicată. Închidem aerul condiționat din cameră și decidem să mergem la gară în Hyogo cu direcția plaja din Suma. Nu este o plajă foarte mare, însă este amenajată fiind considerată una dintre cele mai populare din zonă, situată în golful Osaka.
      Apropo de golful Osaka, acum mi-am amintit, la sosirea aici în Japonia, avionul a aterizat pe Aeroportul Internațional Kansai, construit la 5 km de țărm pe o insulă artificială. Este impresionant din punct de vedere arhitectural fiind legat de uscat printr-un pod cu două nivele, pentru autovehicule și pentru trenuri.
     Revenind la plajă, intrarea în apă este foarte abruptă, în câțiva metri apa trece peste cap. Nisipul este ceva mai grosier, însă plaja este curată, salvamarii prezenți adunând resturile de pe plajă, ce cred ca sunt uitate de turiști și nu lăsate intenționat. Majoritatea fetelor de pe plajă sunt înnebunite după selfie-uri, cel puțin o poză la un minut. Plaja este animată de terasele aglomerate, unde muzica americană răsună la putere. 

Harta plajei



Multă lume pe plajă


Lume mai mult sau mai puțin îmbrăcată


Nu confundați salvamarul

Seara pe plajă

13.08.2016

Jurnal japonez - Primele impresii

     Am primit viză de Japonia valabilă un an. Cum o vorbă în popor spune să ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să se întâmple, de cîteva zile am poposit pe meleagurile japoneze sau cum se mai zice pe la noi, în Țara Soarelui-Răsare. Să știți că așa e, răsare destul de devreme pe la 5 dimineața, iar după 7 seara este beznă totală. 
     Pentru o perioadă de timp voi locui în Kobe, capitala prefecturii Hyogo, cu o populație de peste 1 milion și jumătate de locuitori și considerat unul dintre cele mai atractive orașe, al 5-lea ca mărime din Japonia. 

     În prima săptămână, nu am reușit să vizitez orașul, ci doar o mică parte pe drumul de la complexul rezidențial, unde sunt cazat, la locul de muncă. Am încercat și am reușit să mă obișnuiesc cu noul fus orar, 6 ore în plus fața de România. Nu sunt aici de capul meu, mai trebuie să și muncim. Că doar nu am câștigat la loto și mi s-a pus brusc pata pe...Kobe!




     Oricum nimic nu prea se aseamănă cu ceea ce crezi tu că știi! Știam că va fi o țară uimitoare, Japonia nu este o țară perfectă, dar este specială din mai multe puncte de vedere. Este o țară de poveste și de povestit, cu oameni disciplinați, perseverenți, politicoși și cu mult bun-simț. 
     Primele mele impresii? Toate lucrurile în acest colț al lumii sunt puse în ordine, enervant de în ordine. Îți vine să crezi cum într-un oraș nu sunt pubele de gunoi și, totuși, nu există mizerie pe stradă?! De fapt, colectarea gunoiului se face selectiv, neexistând pubele de gunoi oamenii sunt stimulați să producă mai puțin gunoi și să-l transporte până acasă unde îl triază.


     Când japonezii nu merg cu trenul, ei se urcă pe bicicletă. Tineri sau în vârstă, cu un prosopel în cap sau după gât, în costumații variate toți trec în coloană pe lângă tine, pe trotuar, că doar nu este tot al tău. Iar dacă mergi cu trenul, la urcare stai la o coadă civilizată unul în spatele celuilalt în ordinea sosirii pe peron. Iar trenul, da, vine la ora exactă! Există vagoane destinate exclusiv femeilor, pentru a preîntâmpina manifestările indecente sau situațiile de hărțuire sexuală.
      Japonezii folosesc întotdeauna sufixul onorific -san atunci când se adresează persoanelor, de exemplu Florescu-san. Plecăciunea este forma de bază a salutului, japonezii nu sunt obișnuiți să dea mâna, fiind exclus orice contact sau atingere.





Prin Motomachi, un fel de bazar comercial

”Cafeneaua cu pisici”, unde se freacă motanul la propriu pentru destresare

     Ca pieton trebuie să fii foarte atent pentru că aici mașinile circulă pe partea stângă a drumului, precum în Anglia. Apropo, viteza maximă în oraș este de 50 km/oră, iar pe autostradă de doar 80 km/h. Oricum, permisul de conducere românesc nu este recunoscut în Japonia așa că l-am lăsat acasă.
     Apropo, în Kobe am ajuns la cazare cu taxiul, toate sunt marca Toyota Crown, iar majoritatea șoferilor sunt pensionari ce nu prea au habar de străzile și adresele din oraș, mergând cam după ureche. La interior, mileul tradițional al bunicii stă atârnat cu mândrie alături de alți canafi croșetați, doar peștele de pe televizor lipsind.
     Vrei să vezi cum e să fii cosmonaut? E simplu aici, te așezi tacticos pe un vas de toaletă, majoritatea având o grămadă de beculețe și leduri, butoane pe brațele closetului, spătare și orificii amplasate în cele mai interesante unghiuri. Apa caldă și rece, dușul și cada, reglajul jetului și alte obiceiuri produc în primă fază incidente mai mult sau mai puțin picante: te sperii, te uzi, te opărești. 
     Vremea este aproape ca la noi, foarte cald (34-35 de grade Celsius), dar cu umiditatea ridicată temperatura se simte ca la 43-44 de grade. Respiri greu și transpiri instantaneu de cum ieși pe stradă, aerul condiționat fiind la mare căutare.
      Am o priveliște destul de generoasă de la etajul 6 al unei clădiri cu 12 etaje, privirea mi se izbește către Rokko Mountain, cu o înălțime maximă de 931 metri și către furnicarul autostrăzii.
      Când am ajuns aici, gândul îmi era și la sutele de kilometri ce le voi alerga prin parcurile și aleile din Kobe, japonezii fac sport pe unde pot și pe unde apucă: pe stradă, la serviciu, lângă orice spațiu verde sau așteptând trenul. Am descoperit parcul și aleile din preajma stadionului echipei de fotbal Vissel Kobe, deci am și loc de joacă.


La stadion. Îmi place mesajul motivațional

Piața de legume și fructe

     Bucătăria japoneză este considerată una dintre cele mai sănătoase din lume. Se bazează pe orez, tăiței, supă și un amestec din legume murate. Cea mai cunoscută specialitate  este sushi, un orez aromat la care se adaugă legume, avocado, brânză și alge. În loc de tacâmuri se folosesc bețișoare, însă eu am rămas fidel furculiței. Plescăitul și sorbitul la masă exprimă mulțumirea față de bucătar. Îmi place să consum zilnic câteva căni de ceai matcha, un ceai verde în formă de pudră, ce conține vitamine, minerale și antioxidanți.
     Cafeaua se găsește foarte mult la doză la automate. iar berea este populară, am încercat berea Suntory, Asahi și Sapporo.
         În perioada următoare, în timpul liber, urmează să studiez în detaliu harta obiectivelor turistice din zonă și să le iau la pas.


Podul Akashi-Kaikyoeste cel mai lung pod suspendat din lume, cu o deschidere principală de 1.991 de metri şi o lungime totală de 3.911 metri




23.07.2016

Ultra-experiența 7500

      Am ajuns după 27 ore și 18 minute de la start la finalul unui ultramaraton montan numit Marathon7500 (http://www.marathon7500.ro/), o grozăvie de cursă, unică la noi în țară, ce se desfășoară pe traseele turistice ale munților Bucegi.
Profilul alergării: aprox.93 de km, 7500 m diferență de nivel

     Pentru a termina cu bine o asemenea cursă nu este suficientă doar pregătirea fizică, ci și psihică, o organizare bună (alimentare, hidratare, echipament) și un coechipier. Astfel, în acest an am alcătuit echipa Greuceanu-Team alături de Vali Datcu, un partener potrivit pentru această cursă, alături de care eram convins că indiferent de condițiile cursei vom trece linia de sosire.
La startul cursei

     Am plecat joi dimineață din Galați alături de Marian Șerban (avea să obțină un timp bun alături de partenerul său, Horea Blenchea), Gabi Pîrvu și Ștefan Bako (echipa de mixt Mecanturist).
    Deîndată ajunși la Peștera, ne-am cazat la pensiunea Octavian, situată foarte aproape de start, unde condițiile de cazare sunt bune. Am ridicat kitul de participare, urmând să revenim la ședința tehnică ținută de Silviu Bălan. Aveam să primim informații utile, iar gașca s-a spart destul repede, preocupată de bagaje și somnul devreme.


Taclale montane

     Vali, ca de obicei, dă deșteptarea la ora 4.00 fix, somnoroși fiind începe forfota prin cameră și baie. Bagajele sunt făcute, luăm micul dejun și mergem la linia de start. Echipamentul obligatoriu este verificat în detaliu, agitația fiind foarte mare: poze, încurajări, glume, dar și un car de emoții ce aveau să dispară odată cu startul.



”Dive”, mureșeni și gălățeni

     Cu gândul la cei peste 90 de km de parcurs, pornim lejer pe asfaltul proaspăt turnat cu ceva zile în urmă. La primul marcaj bandă roșie intrăm pe potecă în pădure, unde se formează două șiruri indiene de alergători, unii mai tăcuți, alții mai vorbăreți, iar câțiva parcă zbierând. Aproape de șaua Lăptici rândurile se rup, fiecare echipă alergând de zor. Ajungem după 56 de minute la cabana Cuibul Dorului, primul check-point al cursei. 
      De aici, urcăm către Vf. cu Dor de unde coborâm către Cota 1400, pe un drum nisipos plin de bolovăniș. O ceață deasă ne întâmpină către Schitul Sfânta Ana, de unde tăiem câteva serpentine ieșind către forestierul ce duce către Poiana Stânii (ora 7.44). 
      Urmează o urcare plăcută pe Piciorul Pietrei Arse, cu largi priveliști către valea Prahovei, ajungând la check-pointul de la Piatra Arsă la ora 8.51. Am mâncat și ne-am hidratat bine până aici, Vali cu gândul mai mult la lungimea cursei are unele rețineri de a alerga. Hai prietene, că vine zona cu Jepii Mari și dacă nici aici nu alergăm, atunci când?! Hai să dăm drumul la picioare! Asta am și făcut până la intersecția Jepilor, primul punct de alimentare al cursei (ora 9.44). Urmează o porțiune care mie îmi place mult, Jepii Mici, o urcare spectaculoasă ca peisaje, lungime și durată. Eu în față, Vali după mine, activăm bețele de trekking și urcăm ca niște tractorașe. La un moment dat telecabina rămâne blocată deasupra potecii, turiștii uitându-se la noi și gesticulând. Poate din simpatie sau din spaimă...cine să-i mai creadă!
     Ieșim la cabana Caraiman, continuăm pe platou către Babele (ora 11.45), unde ne este verificat echipamentul încă o dată la solicitarea voluntarilor. 


     Coborâm în alergare către Peștera, discutând despre partea a doua a cursei (ora 12.14). La check-point ne hidratăm bine cu pepene roșu și rece (foarte tare ideea organizatorilor), apoi luăm cu noi bagajul pentru Omu.

     Dacă am fi avut echipă-suport, am fi câștigat câteva minute bune în plus, dar așa pe o ploaie torențială de vară am cărat cu noi un rucsac suplimentar cu toate cele necesare pentru cursă. Am făcut o pauză cam mare aici, ajungând pentru prima dată la Omu la ora 14.24. Este ceață densă, intrăm în cabană de unde luăm stickerul cuvenit, dar și niște șuncă și cașcaval. Tot aici lăsăm rucsacul cu haine și ceva mâncare pentru buclele ce vor urma.
Foto: Adriana Dina

     Începem să coborâm pe valea Cerbului, porțiunea atât de neplăcută genunchilor, ajungând la Gura Diham la ora 16.02. Umplem bidoanele, mai luăm ceva de mâncare și pornim pe „panta prostului” către Poiana Izvoarelor. Asta chiar că-mi e cea mai urâtă porțiune a traseului. Umplem din nou bidoanele și haida către Prepeleac, nu înainte de a ne depăși un cunoscut de-al lui Vali din copilărie, prilej de a-l motiva pe urcare. Deh, ne-a făcut Costică, avand o experiente de alergare mai mare! 
    Ajungem la Prepeleac la 18.02, luăm stickerul și facem stânga pe poteca îngustă ce urcă pe Bucșoiu. „Jungla” este prezentă, trecem repede și pe lanțuri în urcare ieșim în creasta Bucșoiului, unde ne așteaptă un vânt tăios și ceață densă ce nu pare a conteni. Dupa vârf, ne întâlnim cu Lucian Clinciu, care venise în întâmpinarea alergătorilor pentru o mai bună orientare și încurajări. De apreciat! Am ajuns pentru a doua oară la cabana Omu la ora 20.02, unde este mare aglomerație. Luăm o ciorbă de legume, mi-e poftă de o Cola, ne îmbrăcăm gros pentru alergarea de noapte și ieșim pe valea Ciubotea. Coborâm într-un ritm bun, aprindem frontalele, la intrarea în căldare suntem ajunși din urmă de alte două echipe cu care ne grupăm pentru a trece de turma de câini de la stână. Avem noroc de ciobanul ce a ieșit la timp din stână, că altfel ieșeam capsați. 
     La intrarea în pădure, aceeași ceață densă îngreunează orientarea, marcajele fiind deficitare. Ajungem la Salvamont Bran la 23.18. Ne-a luat cam mult această porțiune, sub așteptări. Luăm o supă și niște paste cu cașcaval și pornim către șaua Polițe. Pe urcare îmi dau seama că mi-am uitat buff-ul la Salvamont, unde un alergător mi-a dat la o parte rucsacul.  Of, nu-mi vine să mă întorc pierzând prea mult timp, decid să urc valea Gaura cu o bentiță. Urcarea este anevoioasă, parcă nu mai zorim, purtând un dialog cu Vali pe diferite teme. Suntem depășiți de echipa feminină a „minerițelor” Geta și Claudia. Ajungem într-un final la checkpoint la ora 1.08, unde cei doi voluntari stau la un foc de tabără încropit, iar cortul de alături îmbie la somn. 
    Umplem bidoanele de la izvor, intrăm pe valea Gaura, iar Vali dintr-o neatenție alunecă pe piatra umedă și cade în apă. Se ridică repede, precum un copil pentru a nu fi certat de părinți, urmează ceva vorbe de duh și continuăm urcarea. Din cauza ceții reperăm cu greu marcajele și pierdem câteva minute din această cauză. Ieșim în prima treaptă glaciară, traversând poiana, urmează apoi zona cu lanțuri și cu vestitul mâner de baie proptit în stâncă. Ieșim în căldare, iar vântul ne suflă cu putere din toate părțile. Aproape să dăm cu capul de cabană, vizibilitatea fiind redusă, ajungem la Omu la ora 3.53. 
     În cabană găsim pe Silviu Bălan și Lucian Clinciu care ofereau participanților friguroși, pături groase. Ștefan și Gabriela de la Mecanturist așteptau ivirea zorilor pentru o mai bună orientare, ei trebuind să coboare către Ciubotea. Nici noi nu suntem prea inspirați, mâncăm, ne hidratăm și stăm mai bine de o oră în cabană pentru a se lumina, frigul intrându-ne în oase. Ne mișcăm greu către poiana Guțanu, ajungând abia la ora 7.05. De aici avem mai mult spor și ajungem în șaua Strunga la ora 8.20. 
     Urmează ultima porțiune, aproape de cabana Padina suntem depășiți de două echipe de la masculin, în depărtare observăm alte două echipe, prilej de a alerga mai cu viață. Depășim echipele din față, ni se alătură Viorica Mălai, ușor descumpănită de cele pățite în cursă și ne apropiem de linia de sosire. Ora 9.18, ajungem la final, bucuroși fiind de succesul echipei noastre greucene, locul 20 din 67 de echipe participante la secțiunea masculin.


      Primim medaliile, un super-buff și tricoul competiției de la Gravity, mâncăm pepene, mai stăm la taclale, apoi tragem la somn până după-amiază când plecăm către casă. Din păcate, nu putem rămâne la premiere, pentru a le felicita pe fetele noastre de la Galați: Flori și Dana, care au urcat pe podium la feminin.
    Marathon7500 este o cursă frumoasă, unde fiecare alergător montan și pasionat de munte trebuie să guste cel puțin o dată din această minunăție creată cu multă muncă și pasiune de organizatori și voluntari. 
       Cei care vor mai mult, vor reveni cu siguranță și în anii următori. Ne revedem în 2017!


Cea mai frumoasă colecție de abțibilduri