joi, 16 august 2018

Marathon 8500

Câteva date de intrare:
- 110 km de alergare montană în echipă de doi parteneri, aproape 8500 m diferență de nivel pozitivă și tot atât negativă;
- timp limită 35 de ore;
- 26 echipe masculin la start, 9 echipe au reușit să treacă linia de sosire.


    De la deschiderea înscrierilor pentru prima ediție a cursei de „Marathon 8500”, am știut că este o alergare lungă și grea, însă îmi doream o asemenea experiență. Totodată, participările precedente la Hobby (de 2 ori) și la Elită (tot de 2 ori) constituiau un plus pentru obținerea unui timp și rezultat bun la această competiție. Cel mai important lucru la această cursă îl reprezintă ECHIPA, alegerea unui partener de încredere în care să te poți baza, cu care să pornești la un drum azi și să te întorci mâine.
    Nu am să amintesc fazele de formare a echipei, împreună cu Alex Neacșu ne-am înscris cu denumirea sugestivă „Duios ca o drujbă”, în acest mod gândind noi să parcurgem și să trăim această cursă: încet și constanți, uneori gălăgioși, dar motivați.

Pe faleza Dunării

La EcoMarathon

      Locuind acum în orașe diferite, Galați și București, nu am reușit să ne întâlnim de multe ori, însă planul de antrenament, precum și planul de cursă l-am întocmit împreună prin telefon și facebook. Fiecare dintre noi ne-am ținut de planul de alergare, ori de câte ori ne venea câte o idee o discutam, din cauza timpului (da știu, e cea mai comodă scuză!) nereușind să alergăm un weekend prelungit pe potecile Bucegiului înainte de concurs, așa cum planificasem inițial.
   Cu lecțiile făcute și planul întocmit am ajuns joi seara la Peștera, tabăra de bază a competiției. Ne-am cazat în apropiere, la pensiunea Octavian, rezervarea fiind făcută în același timp cu înscrierea. După aranjarea echipamentului, am participat la ședința tehnică, aflând ultimele noutăți, apoi ne-am băgat la somn, nu înainte de a mânca o nouă porție de paste. 
     Trezirea de dimineață a fost la ora 4.15., însă timpul trece repede atunci când te învârți prin cameră și ai falsa senzație că ai pierdut ceva, pe când doar nevinovatele emoții își fac prezența, ele dispărând odată cu primii pași de la start. Primii pași înaintea altor zeci de mii...
La start alături de cele „două belele”: Marian Șerban și Adi Teodorescu

Ne vedem mâineee....

     Organizatorii au verificat echipamentul obligatoriu înainte de start. Ne salutăm cu câțiva alergători cunoscuți, discutăm nelipsitele „probleme” înainte de start și pornim lejer. Startul a fost comun, atât pentru clasicul Marathon 7500, cât și pentru noul 8500. Știam că un stil de alergare economicos pe prima buclă (primii 30 de km, cu revenirea la Peștera) ne va ajuta în a doua parte a cursei, când oboseala și privarea de somn pot deveni o problemă, iar condițiile meteo se schimbă extrem de rapid. Marathon 8500 este o cursă în care efortul poate ajunge la limite extreme, trebuie să faci în așa fel încât oboseala să apară cât mai târziu în cursă. Orice ar fi, mergem până la capăt! Aruncând o privire pe lista echipelor participante, estimasem o clasare pe locul 4-5, în cazul unui scenariu fericit intuit de noi.

     După primii 2 km alergați pe asfalt, se crează un dop de alergători din cauza noroiului și a traversării unui izvor. Nu vrem să ne udăm la picioare atât de devreme, ocolind zona prin stânga. Dorind un ritm mai tare, Alex este nerăbdător și trage în față. Îi fac semn, singura noastră grijă acum este să nu forțăm. Oricât de încet am alergat, tot am depășit câteva echipe. Consumul de energie este mare, fiind atenți să nu apară niciodată senzația de foame și de sete. 
     Am ajuns în primul checkpoint (CP) de la cabana Cuibul Dorului în 55 de minute. De aici, urmează o urcare lejeră și apoi coborârea spre Cota 1400, pe această porțiune având grijă să nu ne accidentăm din cauza terenului. Din neatenție, aproape de telecabină facem o serpentină în plus, având ulterior grijă să ne orientăm către schitul Sf.Ana. De aici, tăiem pe de-a dreptul câteva serpentine ieșind aproape de echipa de la 7500 - Sponser Master Team (Pepi Țilea și Gică Blajiu), cea mai experimentată echipă de la toate cursele 7500. Văzându-ne numerele diferite de concurs, urcăm împreună pe Piciorul Pietrei Arse, poate cea mai frumoasă urcare din concurs. Ajungem la Piatra Arsă la 2 ore și 35 de minute de la start și coborâm atent pe Jepii Mari pentru a nu ne trezi prea devreme cu febră musculară la cvadricepși. 
     La intersecția Jepi, nu stăm în check-point mai mult de două minute, umplem bidoanele cu apă și urcăm către Babele pe Jepii Mici. Suntem ajunși din spate de echipa Accenture (Zsolt Kovasc și Bartha Balint), favoriții cursei de la 8500. Urcăm bine pe Jepi, traseul este evident, din când în când aruncăm o privire spre echipa amintită, ce se afla la 5 minute în spatele nostru. De altfel, pe coborârea de la Babele spre Peștera, suntem depășiți, ei alergând mult mai bine pe coborâre.



     La Peștera stăm câteva minute, refacem bagajul și proviziile pentru prima urcare la Omu. Suntem bine și optimiști, nu simțim deloc oboseală, exact cum ne-am propus să ajungem după această buclă. Cu toate că am intrat într-o luptă pentru primul loc al cursei, am stabilit împreună să ținem de planul și de timpii intermediari stabiliți și să nu forțăm prea mult, cursa fiind abia pe o treime parcursă. Însă, încurajările venite din tabără ne dau aripi, ajungând pentru prima dată la Omu la 6 ore și 50 de minute de la startul cursei, unde suntem întâmpinați de Floricica și Florin, echipa noastră suport în aceasta cursă (mulțumim!). Totodată, voluntarii ne verifică echipamentul, nu stăm prea mult la povești și coborâm pe valea Cerbului către Gura Diham (8 ore și 7 minute), unde suntem din nou depășiți de Accenture.






      De la Gura Diham pornim alene, resimțind efortul de la coborârea abruptă. Resimt un disconfort gastric, fiindu-mi greu la orice pas în alergare. Stomacul refuză orice, cu excepția unui baton de susan cu miere. Știu/sper că voi trece peste această fază, cu temerea că energia va scădea pe urcarea către Bucșoiu. Alex, de asemenea, simte ceva dureri la coapsă. Înaintăm cu viteză redusă, până aproape de Prepeleag (timp: 9 ore și 36 de minute)  nu cred că am reușit să legăm mai mult de cinci fraze între noi. Ploaia scurtă de vară ivită pe urcarea frustrantă spre Bucșoiu ne-a ajutat să trecem peste acest hop, ritmul nostru fiind acum unul bun. De pe Bucșoiu până la Omu prindem vânt puternic și ceață. 
      La Omu nu avem de ce să stăm prea mult timp și pornim către Mălăiești pentru bucla specifică probei de 8500. Pe poteca de vară suntem atenți să nu alunecăm pe cele două porțiuni cu zapadă netopită, aproape de cabana Mălăiești fiind ajunși din spate de către echipa Accenture, ce zăbovise mai mult timp în cabană la Omu. Noi aveam impresia că s-au dus mult în fața noastră. Urcăm toți 4 către Padina Crucii, din vorbă-n vorbă aflând că și ei au avut ceva probleme cu stomacul.
       Ajungem la refugiul Țigănești la 13 ore și 6 minute de la start, unde vântul și ceața s-au întețit și mai tare. Este rândul lui Alex să sufere din cauza stomacului, luând decizia să încetinim ritmul, iar la cabană la Omu să luăm o ciorbă de legume pentru a ne reveni. Stăm în jur de 15 minute în cabană, timp suficient pentru refacerea rucsacilor de alergare. Cred că aici și pe valea Ciubotea, s-a făcut diferența dintre noi și primii clasați. Zsolt și Balint coborau mai bine decât noi, experiența lor în ultramaratoane fiind mai vastă. 
   Știam că valea Ciubotea reprezintă cea mai grea coborâre de la 8500, lăsarea întunericului ne-a prins aproape de intrarea în pădure. Totuși, ne-a luat mai mai mult timp decât estimasem, iar odată cu venirea nopții este mult mai greu să recuperezi timpul pierdut. La Salvamont Bran luăm rapid câteva paste, umplem bidoanele cu apă și urcăm către șaua La Polițe, poteca de odinioară fiind acum transformată într-un drum forestier noroios. 
     Ajungem în check-point la valea Gaura la 18 ore și 10 minute, de aici poteca fiind ușor ambiguă. Dibuim drumul, trecem de cascadă, ieșim în poiană și dăm în sus în zona lanțurilor. Din cauza vântului, temperatura este mai joasă, ceața mult mai densă, iar noi nu ne mai putem orienta bine în teren. Cu greu dibuim poteca, precum și stâlpii. Track-ul de pe ceas ne-ar fi scos din încurcătură, însă bateria m-a lăsat demult (neatenție din partea mea!). Știu că trebuie să urcăm către șaua Hornurilor, însă nu nimerim poteca. Ne învârtim bezmetic în zonă, în acest fel am pierdut aproape jumătate de oră. Într-un final, găsim o lespede cu o săgeată indicatoare, iar după alte 15 minute distingem licuriciul de pe stâlpul din șa. Privarea de somn și oboseala încep să se resimtă. Ajungem la Omu pentru a 4-a oară în timpul de 20 de ore și 36 de minute. 
    Îndrumați fiind de către voluntarii de la Omu, prin ceața densă și vântul puternic continuăm spre Bătrâna, unde am pierdut poteca și stâlpii de marcaj. Oboseala ne joacă feste, avem senzația că mergem la vale, dar de fapt noi urcam către Doamnele. Pierdem din nou alte minute bune, însă din spate, vin alte două echipe de la 7500, iar în noua formulă reușim să redescoperim poteca. În zona jnepenișului, ceața dispare, de aici nemaiavând probleme cu orientarea. Ajungem în poiana Guțanu, zorii zilei trezind dorințe de alergare. Aproape de refugiul Strunga, ne informăm despre echipele din spate, ne dăm seama că nu mai putem pierde locul doi și continuăm alergarea ușoară către linia de sosire (timp final: 25 de ore și 35 de minute).
       La prima participare la 7500 imaginea unei clasări pe podium părea doar un vis frumos. Pas cu pas, an de an, kilometru după kilometru, cu multă consecvență și perseverență am reușit să obținem un rezultat meritat. 


Alături de Lucian și Flori

Sus pe podium

Duioși ca o drujbă


miercuri, 25 iulie 2018

Bate Toaca 2018

     Am ales din nou din calendarul bogat al alergărilor din 2018 competiția  Bate Toaca, o alergare montană organizată foarte bine în munții Ceahlău la sfârșitul lunii iunie. Traseul are o lungime de 38 de km, cu o diferență de nivel de aproape 3000 m, cu trei urcări zdravene la cascada Duruitoarea, Clăile lui Miron și Jgheabul cu Hotar. Iar dacă alergi și la Marathon7500/8500, Bate Toaca reprezintă o cursă foarte bună de verificare.
     Cu lecțiile făcute de acasă și cu antrenamentele reușite în ultima perioadă, am ajuns vineri seara la Durău, locul de start al cursei. Prognoza meteo anunța ploaie pentru acest weekend, totodată un cod portocaliu de inundații pentru județul Neamț. Peste noapte a plouat mult, dimineața aveai șanse mai mari să scapi neudat la duș decât afară. După verificarea echipamentului de către organizatori, startul cursei s-a dat pe o ploaie torențială și o temperatură mai scăzută, fiind deja uzi la picioare, ceea ce a generat un start în forță.





     În prealabil, fusesem anunțați de scurtarea traseului, prin eliminarea coborârii pe Lutu Roșu și urcarea pe Jgheab, având acum doar 28 de km de alergat. Cu gândul de a sta cât mai puțin în ploaie, am recalculat timpii intermediari planificați, setându-mă pe un regim „safety run”.
    Pentru condițiile existente de noroi și ploaie, am urcat destul de repede la cabana Fântânele (cam în 30 de minute), însă de aici către cascada Duruitoarea, apa acoperea mare parte a potecii, creând nesiguranță în momentul când aruncat picioarele la vale. Micile țuțuroaie de apă situate dincolo de cascadă deveniseră ditamai puhoiul de ape, însă ritmul de deplasare era unul bun.



     Cu gândul la cei 18 km rămași, am ajuns la Piatra Lăcrămată la o oră și 37 de minute de la start. Am desfăcut un baton energizant și am dat la vale prin ceață (aici, ploaia s-a mai oprit) către șaua La Pălărie, și de aici, mai departe pe drumul forestier către Poiana Stănile. Mi-a plăcut această porțiune, pentru că am alergat singur, doar eu și gândurile/planurile mele. Ajuns în checkpoint, am luat repede niște napolitane, un gel și un pahar de cola. Strategia părea una simplă: urcare la Dochia, urmată de coborârea spre Durău, cât mă țin picioarele. 

     Am intrat în pădure, unde alergarea devenise anevoioasă din cauza stratului gros de glod. Terapia cu noroi a continuat către Poiana Maicilor, urcând către Clăile lui Miron. Numărându-mi pașii în urcare, sunt uimit de ritmul alert de coborâre ale lui Silviu Bălan și Bogdan Damian (câștigătorii cursei din acest an), care mă anunță în viteză de modificarea traseului, fiind nevoit să întorc la primul checkpoint de pe platoul de sub Ocolașul Mic. Continuând urcarea, funcție de alergătorii ce veneau din față, am putut să evaluez poziția din clasament (eram pe locul 9). La checkpoint aveam să aflu că ne vom întoarce pe același traseu pe care am venit, vom urca la Dochia, apoi ultima coborâre către Durău, pe sub Panaghia și pe la cabana Fântânele.
     La coborâre am alergat destul de bine, însă drumul forestier pe cât e de frumos la coborâre, la urcare devine enervant. Mi-am schimbat foița de alergare cu o jachetă de hiking, ce am cărat-o în rucsac (am fost inspirat!), pe urcarea anevoioasă către Dochia fiind depășit de o fată, Crina Buzgan și de încă un tip care înainta bine cu ajutorul bețelor. Din cauza ploii, voluntarii de pe traseu nu mai puteau nota numerele alergătorilor.

Foto: Dragoș Fânaru

      Ajuns din nou pe platoul Dochiei unde negura limita vizibilitatea, potecile erau inundate, neputând urmări prea bine poteca, am ieșit undeva prin spatele cabanei la checkpoint. De la Dochia, poteca devine destul de clară către stația meteo. Am alergat singur această porțiune de traseu, precaut fiind totuși pe coborârile alunecoase.



     După Fântânele, în zona balustradelor, am fost depășit de încă un alergător - Cristi Man, intrând pe ultima bucată a traseului către camping Leon, linia de finiș a maratonului. În tabără am regăsit o atmoferă frumoasă creată de către voluntari alături de organizatori, mulți dintre ei probabil au tras o răceală zdravănă după statul prelungit în ploaie. Peste ani ne vom aminti cu plăcere de această ediție unică din 2018.
     La final, sunt anunțat de organizatori de poziția a 11-a în clasamentul general masculin și locul 2 la categoria 30-39 de ani, un nou motiv de bucurie, urcând pe podiumul categoriei cu timpul de 5 ore și 10 minute. 



       Nu apuc să stau prea mult la taclale, mă ia frigul și decid să merg la pensiune, unde am stat minute bune sub dușul fierbinte. Spre seară, am revenit la decernarea premiilor, apoi ne-am dat la povești despre cursă, drumeții montane, planuri de concedii și alte planuri de alergare. Voi reveni și în 2019!


Alături de Cristi Man și Sergiu Bersan


Gălățenii au bătut Toaca: Vali, Marian, Flori și Cătălina


     După cursă, m-am odihnit și recuperat destul de bine, reluându-mi alergările pentru cea mai mare provocare din acest an: Marathon 8500.