29.12.2021

Cort Zajo Lapland 3 Neo

     În această vară, am achiziționat un cort pentru 3 persoane, în ideea că vom începe să mergem pe munte și în echipă de 3, alături de Sof care deja a împlinit vârsta de 9 ani și va merge cu noi pe munte în drumeții mai lejere cu dormit o noapte la cort. După câteva căutari pe internet și sfaturi, ne-am oprit la modelul Zajo Lapland 3. Zajo este o firmă slovacă de echipament și îmbrăcăminte montană.

     Cortul Zajo Lapland este un cort de tip tunel ce permite o montare facilă, fiind prevăzut cu un cort interior încăpător pentru 3 persoane și o supratendă rezistentă la radiații UV și la o coloană de apă de 8000 mm. Cortul are două intrări cu antreu, un criteriu important la alegerea cumpărării acestui cort. Armătura este compusă din 3 bețe solide din duraluminiu.

  Nu este suficient ca materialul exterior al cortului să aibă capacitate mare de impermeabilitate, ci cortul trebuie să aibă o ventilație bună, iar modelul Zajo Lapland este prevăzut cu două orificii mari de aerisire cu posibilitate de închidere ce pot fi acționate din interior. Chiar dacă nu este prevăzut cu fustă de zăpadă, Lapland-ul este un cort all-season, fiind proiectat și contruit pentru a fi rezistent la vânt puternic și la cantități mari de precipitații. Ca majoritatea corturilor, este prevăzut la interior cu buzunare pentru depozitare, dar și cu bucle și sfori pentru uscarea hainelor, regăsite doar la câteva modele de cort.

     Rezistența la apă a podelei este de 10000 mm coloană apă, având un impact asupra greutații cortului, poate singurul mic minus (circa 4.1 kg). Cortul are cusăturile lipite, fiind prevăzut cu plasă anti-insecte. Recomand cu încredere acest cort, ce urmează să fie testat în curând și în condiții de iarnă.




21.12.2021

Iezer-Păpușa Trail Race 2021

Data: 25 septembrie 2021

Caracteristici: 44 km, +3100 m diferență de nivel
Număr de concurs: 525
Timp final: 7 ore, 13 minute, 48secunde
Link: https://tourmount.ro/

Clasare: locul 6 în clasamentul general.

      Fiind în căutarea unei curse noi, la care nu am apucat să alerg până acum, m-am înscris la maratonul din munții Iezer-Păpușa, ce apare și în calendarul competițiilor cu puncte ITRA
    Pe cât de mult așteptam această alergare, în săptămâna dinaintea cursei parcă m-am desumflat un pic, neavând vreun chef de a mai merge, mai mult din comoditate, poate un semn al apropierii vârstei de 40 de ani. Noroc cu Emi, care a cam tras de mine, astfel, că vineri pe la prânz am plecat din Galați, ajungând cam în 6 ore la cabana Voina, unde aveam făcută rezervare. Seara s-a scurs repede și ne-am băgat la somn odată cu găinile, startul cursei fiind programat destul de devreme, adică la ora 7.00. 
       Am observat că nu îmi priește trezitul de dimineață, cu noaptea-n cap, fiind total dezorganizat, ridicând praful din cameră fără niciun rezultat. Așa am și parcurs primii 12-14 km ai cursei, având momente când mă întrebam de ce alerg această cursă, ce caut aici, doar peisajul inedit al zonei, stârnindu-mi interesul de a mă mișca și a cunoaște acești munți, mai mult în mers, decât în alergare. Abia din șaua Grădișteanu, la punctul de control de la km 16, am avut zvâcul de a mai și alerga, fiind pe locul 18 în acel moment. 
        Mai mult mânat de ideea de a termina cursa cât mai repede și apoi să plec acasă, am putut să mă bucur de peisaje pe urcările pe vârful Roșu și Iezeru Mare, de fapt se trece pe sub vârful Iezer, de unde se coboară prelung pe piciorul Iezerului până la punctul de control de la Gura Cătunului.
        De aici, am urcat alene către refugiul Iezer. Nici nu aveam cum altfel, atât timp cât, vorba unui amic - „te dai mare în chiloți mici”, aveam mare nevoie de niște bețe de alergare. Nu aș fi scos un timp considerabil mai bun, dar poate nu m-aș fi chinuit cel puțin pe ultima parte a urcării. Dar, pe cât de melc am fost pe urcare, am putut scoate coarnele pe coborârea de final de pe culmea Văcarea, bifând linia de final pe locul 6 la general. Mi-a plăcut traseul ales de organizatori, dorind să alerg și anul următor pentru îmbunătățirea timpului sub 7 ore. 












20.11.2021

Toamnă pe valea Giurca

      O drumeție de toamnă în munții Buzăului reprezintă un bun prilej pentru descoperirea de noi poteci și coclauri mai puțin umblate. Într-o zi frumoasă de sâmbătă ne-am deplasat cu mașina pe drumul național Buzău-Brașov către Nehoiu, barajul și lacul de acumulare Siriu, ocolind lacul pe linia sa de contur și oprindu-ne pe valea Giurca, după ce am traversat viaductul cu acelaşi nume.

     Viaductul Giurca, renovat și consolidat de curând, are o lungime de 280 m și o înălțime a pilonilor de 46 m. Valea Giurca, situată pe malul stâng al râului Buzău (se consideră direcția de curgere), este strajuită de culmea Giurca și dealul Cașocei, fiind paralelă cu valea Tehărăului. Pârâul Giurca se compune din două izvoare: unul ce pleacă din culmea Tehărăului și altul de sub vârful Strigoaiei din culmea Spedișu Buzăului, care după ce se unesc se varsă în Buzău. Numele de Giurca sau Ghiurca vine de la Gyurka (din limba maghiară), un anume Gheorghe, care trebuie să fii fost un cioban al locului, ce avea stâna pe această vale.

     Am început să urcăm ușor la început pe un drum forestier de piatră ce devine noroios pe alocuri ajungând într-o poieniță de unde am înaintat susținut pe o potecă în pădure. Pe o vreme bună și călduroasă pentru un început de noiembrie, drumeţia noastră poate fi comparată cu o plimbare într-un parc imens și neamenajat, dar colorat de toamna târzie.
















27.10.2021

Cabana Suru

      La jumătatea lunii iulie am plecat către munții Făgăraș pentru o tură planificată de 4 zile în zona Suru - Avrig - Scara. În ciuda codului portocaliu de ploi anunțat, am îndrăznit să urcăm, luând decizia în ultimul moment să dormim în prima noapte la cabana Suru. Am lăsat mașina la capătul forestierului de la izvorul Florii de pe valea Jibrii, de unde am urcat o primă bucată de traseu destul de abruptă până la intersecția cu traseul ce vine de la Sebeșu de Sus. De aici, urcarea devine mai domoală, dar având parte de o furtună de vară zdravănă, din care am ieșit cu toții udați până la piele. Aveam să ajungem într-o oră la cabana Suru, unde rezervasem 4 paturi. Schimbați de haine, am mâncat, apoi înfrigurați am intrat în așternuturi și ne-am făcut amiaza de somn, așteptând cu optimism câteva raze de soare.


          Seara s-a lăsat peste cabană, în aceeași atmosferă bacoviană, așezându-ne la povești și la un joc de cărți, în sala de mese a cabanei unde este amenajat un spațiu pentru jocuri de societate, dar și o mică bibliotecă montană.

           Situată la o altitudine de 1450 m, cabana Suru oferă un spațiu amenajat practic, fiind probabil una dintre cele mai ospitaliere cabane de munte de la noi din țară. Sunt amenajate 4 camere de 6-8 paturi cu saltele confortabile cu lenjerie curată, însă recomandarea este să avem întotdeauna și un sac de dormit subțire. Grupul sanitar este mult peste ceea ce gasești la alte cabane, având amenajat chiar și un duș. Pentru a păstra curățenia în interiorul cabanei, se intră doar cu papuci de casă puși la dispoziție de cabanieri, dar îi poți folosi și pe cei personali. Programul la bucătărie este dimineața între orele 6.00-10.00 și seara de la ora 18.00 la 20.00, cabanierul având multe treburi administrative în jurul cabanei. Poți mânca și din traista proprie, unde o poți păstra pe rafturile din sala de mese.



Delicioasa omletă Suru

      A doua zi, dis-de-dimineață, ne-am trezit cu speranța că vremea se va îndrepta conform prognozei meteo. Am tot așteptat, ne-am învârtit în jurul cabanei, o ploaie măruntă și rece pornită pe la ora prânzului trimițându-ne cu bagajele la mașină și apoi către casă. Nu a fost să fie de data asta, fiind mult prea optimiști în privința vremii, însă am găsit o cabană ospitalieră situată în una dintre porțile de intrare ale Făgărașului.









13.10.2021

Ultra Via Transilvanica 2021

Data: 18 iunie 2021

Caracteristici: 164 km, +5800 m diferență de nivel
Număr de concurs: 522
Timp final: 30 ore, 24 minute, 47 secunde
Link: https://maraton.viatransilvanica.com/

Clasare: locul 12 în clasamentul open masculin.

    În anul 2020 a fost inaugurată Via Transilvanica, un El Camino românesc, un traseu conceput pentru iubitorii de drumeție cu rucsacul în spinare sau pe bicicletă, dornici să străbată țara la pas de la un capăt la altul, de la Putna la Drobeta Turnu Severin, pe etape în mai multe zile, funcție de disponibilitate și timp. Oamenii din toate colțurile țării au început să călătorească pe Via Transilvanica, probabil și numărul turiștilor străini va crește în următorii ani. Artizanii acestui drum sunt oamenii hotărâți de la Asociația Tășuleasa Social împreună cu Alin si Tibi Ușeriu, cei care au venit cu ideea marcării unui traseu de explorare și de drumeție.



     Dorind în acest an să străbat porțiunea bucovineană a Via Transilvanica, startul înscrierilor pentru Ultra Via Transilvanica mi-a venit ca o mănușă, pentru a alerga cei 164 de km de la Putna la sediul Tășuleasa Social din pasul Tihuța în mai puțin de 40 de ore (timp limită stabilit de organizatorii competiției). Să nu vă gândiți că m-am dus acolo ca turist, ci am încercat în perioada rămasă până ziua startului să alerg mulți kilometri, întocmind un plan de antrenament și de cursă. Astfel, ca strategie, am împărțit cursa în opt semimaratoane montane, fiecare cu specificul și timpul estimat.


     Startul cursei a fost programat vineri, pe 18 iunie de la ora 18.00 din fața mânăstirii Putna, după ce în prealabil am trecut pe la Tășu, unde a avut loc ședința tehnică a cursei și am ridicat kitul de participare. De aici, am fost preluați cu autocarul către Putna pentru start, tot drumul reprezentând un preambul al kilometrilor ce aveam să-i adunăm. Unii mai volubili, alții mai emoționați sau îngrijorați, suntem informați de Tibi că în prima noapte de alergare ne așteaptă un cod portocaliu de ploi abundente, fiind cu mare băgare de seamă pe unde vom trece. Sfatul primit a fost să stăm uniți câte 2-3 persoane și să alergăm împreună pentru a trece mai ușor noaptea.


Alături de Rapi

     De la prima bornă am alergat într-un ritm moderat către centrul satului, iar la primărie am făcut dreapta pe drumul forestier de pe valea Putnișoara. La nici 3 km de la start, ploaia anunțată nu a fost păcăleală, ci doar o nouă dovadă că prognozele meteo nu mai dau greș. La capătul forestierului, împreună cu Ionel Rapotan am intrat pe o potecă noroioasă pe Bâtca Corbului ce ne scoate pe un drum forestier lat și neted ca în palmă ce ne duce către Sucevița, unde aveam să ieșim chiar în dreptul mânăstirii, de unde am alergat încă un kilometru până la primul checkpoint (Km 20). Ploaia s-a mai liniștit, fiind doar o simplă bură, suficientă cât să înaintăm de acum încolo uzi la picioare și cu hainele jilave.

      O scurtă alimentare cu apă și un sandviș, apoi continuăm pe asfalt, intrând pe drumul forestier de pe valea Mărului, apoi într-un urcuș susținut pe un drum de TAF, unde am avut ocazia să-mi văd pantofii de trail destul de aproape. În ciuda ploii mocănești, încă este lumină (fiind perioada solstițului de vară), bețele de trail sunt utile, iar noroiul și șuvoaiele de apă ce se scurg la vale îmi reduc vizibil viteza de înaintare. Coborârile și urcările dese ori abrupte fac aceasta porțiune până la Vatra Moldoviței o provocare, fiind probabil cel mai dificil segment al cursei. Treptat, ploaia a contenit, însă o pătură groasă de negură face orientarea în teren mai dificilă. Odată cu venirea nopții, funcție de ritmul de alergare al fiecăruia, ne-am adunat în grupuri de 2-3 alergători. Uzi la picioare, urcam și coboram ca într-un carusel, la un moment dat pierdem orice urmă de potecă și ne declarăm pierduți la dispoziția hazardului geografic. Am avut norocul ca in trupă să fie cu noi Sergiu Bersan, bun-cunoscător al locurilor, ce ne-a îndrumat pe drumul cel bun. Am convingerea că pe timpul zilei marcajele traseului sunt vizibile și nu există probleme de orientare, însă noaptea percepția se schimbă radical. 

      Cu capetele mai mult în pământ, înaintăm tăcuți ca niște soldați într-un război, din care fiecare vrea să ajungă la final. Nu am stat mult în tranșee, tot ce îmi mai amintesc este că am sărit multe garduri și am luat în bocanci câteva kilograme de balegă în acea noapte, poteca traversând numeroase stâni de vaci. 

      Primele raze de lumină ale zilei le-am surprins traversând ulițele satului Fundu Moldovei. Cu tălpile picioarelor umede, am simțit o scădere inevitabilă a energiei, înaintând către pasul Mestecăniș. Mersul constant a fost „deranjat” de câțiva voluntari inimoși într-un checkpoint intermediar încropit pe valea Arseneasa, unde, pentru o cafea bună și caldă am dat un autograf pe panoul voluntarilor, alături de ceilalți alergători. În zona înaltă a Mestecănișului s-a așternut o ceață densă, ajungând într-un final în checkpoint-ul de la jumătatea cursei (km 80) după vreo 13 ore de la start, unde m-am schimbat de haine, am schimbat pantofii Hoka Speedgoat 4 cu La Sportiva Akasha (o decizie neinspirată!), am mâncat o ciorbă și un orez bun cu pulpe de pui. 


     A plouat neîntrerupt între Mestecăniș și Vatra Dornei, alergând pe unde s-a putut prin noroaie și șleauri adânci de tractor, primele raze ale soarelui ivindu-se abia la intrarea în oraș. Drumul forestier era atât de plin de apă încât devenise un adevărat patinoar de mocirlă alunecoasă. 


     La checkpoint-ul din Vatra Dornei am fost așteptat de Sofia și Cătălina, am schimbat câteva impresii, am mâncat câteva felii de pizza și mi-am oblojit rănile din talpă. Era ora 11.00, fiind optimist că pot finaliza cursa pe lumină, înainte de ora 22.00. Împreună cu Iulian Voloșincu am plecat către Poiana Negrii, urcând la început pe sub telescaun până la stâna turistică. Fazele de alergare au alternat cu cele de mers susținut, ritmul fiind alterat din cauza bășicilor din talpă ce mă jenau. Abia la checkpoint-ul de la Poiana Stampei, am schimbat din nou pantofii, revenind la Speedgoat, un model mult mai potrivit alergărilor lungi și pentru niște picioare umflate și avariate.




        
     Între Poiana Stampei și Lunca Ilvei, traseul continuă prin Tătaru, ultimul sat din județul Suceava, apoi coborând la gara Grădinița, de unde merge paralel cu calea ferată. Drumul s-a transformat dintr-un forestier într-o potecă ascunsă printr-o pădure deasă de conifere. La un moment dat am ieșit pe sub un viaduct, alergând pe un fals plat până în Lunca Ilvei, ultimul punct de control intermediar. Inimoșii voluntari din punct au încercat să ne ridice moralul, îndrumându-ne calea spre poiana lui Gălan. Fiind sătul de geluri și batoane energizante, aici am mâncat mult pepene. Am terminat șapte semimaratoane, mai aveam încă unul.
     Simt că merg tot mai greu, totul pornind de la oboseală, intrând pas cu pas în cea de-a doua noapte nedormită a cursei. Împreună cu Iulian, am continuat să alergăm porțiunile în coborâre, cu ceva eforturi de orientare din cauza întunericului. Se aud doar pașii noștrii, în rest nimic, ajungând într-un final la o stână animată de focul de tabără și muzica unor studenți ce au inițiat o masă îmbelșugată cu multa branză, urdă, roșii și pâine de casă la care am fost invitați cu mare drag. 
     A urmat un drum forestier cale de vreo 5 kilometri în coborâre, de unde am ieșit la un drum mai lat - Drumul Romanilor. Ușor debusolați, am fost nevoiți să ne orientăm după track-ul înregistrat pe telefon, bezna totală în care ne aflam fiind spartă de un șofer cu un Logan ce căuta la miezul nopții pasul Tihuța. Ne-am cam speriat unii de alții! Au urmat alți 5 km într-o urcare monotonă și hipnotică, ce mi s-a părut părut o veșnicie până la linia de finish, in cauza lipsei somnului mintea jucându-mi feste la aprecierea distanțelor și a timpului.
     La început mi-am propus să termin cursa în 28 de ore dacă totul merge bine sau, în cel mai rău caz, să trec linia de finish. După abandonul de acum doi ani de la UTMB, mi-am spus că, și dacă voi ajunge să mă târăsc ca o râmă, tot am să trec linia de finish. Sunt foarte bucuros că am dus până la capăt această provocare, reușind să termin un traseu de șapte zile în 30 de ore și jumătate în care ne-am împrietenit cu noroiul și pădurea. Alergarea mi-a dovedit încă o dată că suntem mai puternici decât am crede, iar resursele noastre nebănuite trebuie doar descoperite.

La finish