Weekend hibernal la Dochia

     O vorbă adevarată din popor spune să ai grijă ce îți dorești că s-ar putea să se întâmple, astfel că în sensul pozitiv al cuvintelor, tocmai atunci când ne doream o ieșire de weekend pe munte, am nimerit într-o tură organizată de Mirela, mai nou locomotiva mișcării mecanturiste din Galați. Tura a avut loc în februarie anul trecut, când încă nu bănuiam ce pandemie ne paște, ținându-ne închiși în case.

     Dacă majoritatea participanților au plecat de vineri dimineață, împreună cu Cătălina și Alex am plecat la ora 16.00 din Galați, ajungând în parcarea de la Izvorul Muntelui în jurul orei 21.30. Cunoscând destul de bine traseul de pe Lutu Roșu și Piatra cu Apă, am îndrăznit să urcăm în noapte către cabana Dochia, unde aveam să ajungem în jurul orei 1. Traseul  are o lungime de doar 6,5 km însă am făcut multe pauze, pe rucsaci agâțând câteva luminițe și clopoței pentru a ne face simțită preventiv prezența pe traseu. Dacă la început am înaintat destul de greu din pricina gheții de pe traseu, cu cât luam în altitudine, grosimea stratului de omăt creștea, fulgii de nea dansând haios la lumina frontalelor. 

     Ajunși la cabană, am intrat tiptil în camera cu 16 paturi, unde corul Madrigal de sforăituri era la datorie, noi găsind paturi libere lângă cei mai vocali. Mare noroc am avut cu dopurile de urechi, nelipsite din borseta de drumeție, spre surprinderea colegilor de cameră care se mirau dimineață cum am putut adormi.

    Treziți devreme, am servit micul dejun la cabană, apoi rând pe rând ne-am adunat pentru urcarea pe vârful Toaca, apoi la Panaghia. Ulterior, am făcut stînga împrejur, întorcându-ne în șaua Lespezi, de unde ne-am îndreptat către schit, Piatra Lăcrămată și Jgheabul lui Vodă.

     Conform legendei, Dragoș-Vodă hăituind un zimbru rănit de o săgeată, a urcat pe jgheabul cu pricina pentru a-l prinde, zimbrul sleit de puteri fiind răpus în colții stâncoși de sub Piatra Lată, locul fiind denumit Cununa Zimbrului.

Toaca și scara (Foto: Viorel Ion)

Gașca mecanturistă

Piatra Lăcrămată - bloc de gresie și conglomerat , 

modelat de vânturi și ploi (Foto: Viorel Ion)

Capre negre pe Ocolașu Mare

Gardul Stănilelor, cu numeroase stane de piatră, despărțite de jgheaburi

Cabana Dochia

     Duminică dis-de-dimineață, la o temperatură de -10 grade, am ieșit pe terasa cabanei pentru a surprinde răsăritul soarelui din marea întinsă de nori pufoși. 

      Am coborât de la cabană pe Jgheabul cu Hotar, strecurându-ne la început prin jnepeni și afinișuri de nu te mai vezi, apoi o coborâre abruptă pe sub pereți și polițe de piatră, cu un mic popas de regrupare la stînca Dochiei, fiica lui Decebal, care a fost transformată în stâncă de Zamolxes pentru a o scapă de împăratul Traian, cuceritorul Daciei.

       Am avut parte de un weekend plin de zăpadă, discuții amicale si drumeție pe cărările Ceahlăului. Mai vrem...

Bate Toaca 2018

     Am ales din nou din calendarul bogat al alergărilor din 2018 competiția  Bate Toaca, o alergare montană organizată foarte bine în munții Ceahlău la sfârșitul lunii iunie. Traseul are o lungime de 38 de km, cu o diferență de nivel de aproape 3000 m, cu trei urcări zdravene la cascada Duruitoarea, Clăile lui Miron și Jgheabul cu Hotar. Iar dacă alergi și la Marathon7500/8500, Bate Toaca reprezintă o cursă foarte bună de verificare.

     Cu lecțiile făcute de acasă și cu antrenamentele reușite în ultima perioadă, am ajuns vineri seara la Durău, locul de start al cursei. Prognoza meteo anunța ploaie pentru acest weekend, totodată un cod portocaliu de inundații pentru județul Neamț. Peste noapte a plouat mult, dimineața aveai șanse mai mari să scapi neudat la duș decât afară. După verificarea echipamentului de către organizatori, startul cursei s-a dat pe o ploaie torențială și o temperatură mai scăzută, fiind deja uzi la picioare, ceea ce a generat un start în forță.

     În prealabil, fusesem anunțați de scurtarea traseului, prin eliminarea coborârii pe Lutu Roșu și urcarea pe Jgheab, având acum doar 28 de km de alergat. Cu gândul de a sta cât mai puțin în ploaie, am recalculat timpii intermediari planificați, setându-mă pe un regim „safety run”.

    Pentru condițiile existente de noroi și ploaie, am urcat destul de repede la cabana Fântânele (cam în 30 de minute), însă de aici către cascada Duruitoarea, apa acoperea mare parte a potecii, creând nesiguranță în momentul când aruncat picioarele la vale. Micile țuțuroaie de apă situate dincolo de cascadă deveniseră ditamai puhoiul de ape, însă ritmul de deplasare era unul bun.

     Cu gândul la cei 18 km rămași, am ajuns la Piatra Lăcrămată la o oră și 37 de minute de la start. Am desfăcut un baton energizant și am dat la vale prin ceață (aici, ploaia s-a mai oprit) către șaua La Pălărie, și de aici, mai departe pe drumul forestier către Poiana Stănile. Mi-a plăcut această porțiune, pentru că am alergat singur, doar eu și gândurile/planurile mele. Ajuns în checkpoint, am luat repede niște napolitane, un gel și un pahar de cola. Strategia părea una simplă: urcare la Dochia, urmată de coborârea spre Durău, cât mă țin picioarele. 

     Am intrat în pădure, unde alergarea devenise anevoioasă din cauza stratului gros de glod. Terapia cu noroi a continuat către Poiana Maicilor, urcând către Clăile lui Miron. Numărându-mi pașii în urcare, sunt uimit de ritmul alert de coborâre ale lui Silviu Bălan și Bogdan Damian (câștigătorii cursei din acest an), care mă anunță în viteză de modificarea traseului, fiind nevoit să întorc la primul checkpoint de pe platoul de sub Ocolașul Mic. Continuând urcarea, funcție de alergătorii ce veneau din față, am putut să evaluez poziția din clasament (eram pe locul 9). La checkpoint aveam să aflu că ne vom întoarce pe același traseu pe care am venit, vom urca la Dochia, apoi ultima coborâre către Durău, pe sub Panaghia și pe la cabana Fântânele.

     La coborâre am alergat destul de bine, însă drumul forestier pe cât e de frumos la coborâre, la urcare devine enervant. Mi-am schimbat foița de alergare cu o jachetă de hiking, ce am cărat-o în rucsac (am fost inspirat!), pe urcarea anevoioasă către Dochia fiind depășit de o fată, Crina Buzgan și de încă un tip care înainta bine cu ajutorul bețelor. Din cauza ploii, voluntarii de pe traseu nu mai puteau nota numerele alergătorilor.

Foto: Dragoș Fânaru

      Ajuns din nou pe platoul Dochiei unde negura limita vizibilitatea, potecile erau inundate, neputând urmări prea bine poteca, am ieșit undeva prin spatele cabanei la checkpoint. De la Dochia, poteca devine destul de clară către stația meteo. Am alergat singur această porțiune de traseu, precaut fiind totuși pe coborârile alunecoase.

     După Fântânele, în zona balustradelor, am fost depășit de încă un alergător - Cristi Man, intrând pe ultima bucată a traseului către camping Leon, linia de finiș a maratonului. În tabără am regăsit o atmoferă frumoasă creată de către voluntari alături de organizatori, mulți dintre ei probabil au tras o răceală zdravănă după statul prelungit în ploaie. Peste ani ne vom aminti cu plăcere de această ediție unică din 2018.
     La final, sunt anunțat de organizatori de poziția a 11-a în clasamentul general masculin și locul 2 la categoria 30-39 de ani, un nou motiv de bucurie, urcând pe podiumul categoriei cu timpul de 5 ore și 10 minute. 

       Nu apuc să stau prea mult la taclale, mă ia frigul și decid să merg la pensiune, unde am stat minute bune sub dușul fierbinte. Spre seară, am revenit la decernarea premiilor, apoi ne-am dat la povești despre cursă, drumeții montane, planuri de concedii și alte planuri de alergare. Voi reveni și în 2019!

Alături de Cristi Man și Sergiu Bersan

Gălățenii au bătut Toaca: Vali, Marian, Flori și Cătălina

     După cursă, m-am odihnit și recuperat destul de bine, reluându-mi alergările pentru cea mai mare provocare din acest an: Marathon 8500.

Bate Toaca 2016

    Mă mâncau tălpile după o alergare montană nouă pentru luna iunie, o cursă inedită cu multă intensitate și efort depus. Astfel, a apărut ideea participării la ediția a IV-a a cursei Bate Toaca, în acest an traseul propus de organizatori acoperind în mare parte traseele și obiectivele turistice ale Ceahlăului, o alergare surprinzător de „țeapănă” cu 39 de km lungime și 3100 m diferență de nivel.

     Astfel, vineri după ora prânzului plec din Galați împreună cu Vali către stațiunea  Durău la camping Leon, unde ajungem în jurul orei 19.30. La secretariatul concursului prezentăm actul de identitate și adeverința medicală obligatorie pentru ridicarea kitului de concurs.

     La ora 20.00 fix (mi-a plăcut că au fost respectate orele din program), începe ședința tehnică ținută de Andrei Grigoroae (motorul competiției foarte bine organizată), de la care aveam să aflăm mult mai multe informații utile pentru ziua următoare.

Toaca pe la ora 6 dimineața

     Dimineața ne-am trezit devreme, Vali odată cu găinile, împreună desfășurând o serie întreagă de tabieturi și "fandoseli" de alergare. Deh, emoții, îndoieli, griji!

Traseul a fost împânzit cu asemenea mesaje motivaționale

    Pe la 8.20 mergem către start, lume multă, organizatorii ne verifică echipamentul (obligatoriu fiind foița de vânt și ploaie) intrând în sectorul de start.

Cu Vali la start

      Ora 9.00: se dă startul în chiotele alergătorilor și uralele susținătorilor de pe marginea drumului. Surprinzător, nu se aleargă foarte tare precum la alte maratoane montane, probabil și din cauza urcării pe străzile din Durău. Lumea se răsfiră destul de repede, la ieșire din Durau ne împărțim pe căprării.

     La capătul stațiunii, noi, cei de la maraton, intrăm în pădure pe o potecă largă, apoi într-un urcuș domol traversăm un drumul județean necirculabil și continuăm urcarea la început mai domol apoi accentuat, poteca fiind prevazută cu balustrade. La 30 de minute de la start, ajung în poiana de la cabana Fântânele.

     Ritmul este bun, de aici se aleargă prin pădure pe poteca marcată cu triunghi galben către Poiana Viezuri,  de unde trec destul de repede de o zonă aglomerată cu participanții de la cursa verticală, mulți la prima experiență de acest gen. 

     Ajung la cascada Duruitoarea la 58 de minute de la start, mult mai frumoasă în realitate față de ceea ce găsim pe internet. Arunc două pahare de energizant și cu un efort considerabil într-un urcuș accentuat ies către Polița cu Ariniș unde se bate toaca la propriu.

     De aici, vremea e mai răcoroasă, urmează o zonă ceva mai lejeră până aproape de Piatra Lăcrămată (1 oră și 30 de minute de la start), de unde fac dreapta pe marcajul bandă albastră către Poiana Stănilelor. 

     Zona îmi este cunoscută când cu ceva ani în urmă veneam prima dată cu cortul în Ceahlău alături de nea Marin Baltă, un bun cunoscător al zonei. 

      Se coboară repede, există ceva porțiuni cu multă piatră și rădăcini uscate, ieșind la drumul forestier pe care se aleargă vreo 4  km până în Poiana Stanilelor (2 ore de la startul cursei). 

     Voluntarii de la checkpoint la cum sunt imbrăcați parcă-s aduși de la masterchef, foarte de treabă și haioși. Iau niște cașcaval și mă leg la șireturi. Din Poiana Stănilelor intru în pădure pe un drum forestier degradat și cam noroios. După un sfert de oră de alergare, drumul cotește la vale, dar eu urc pe o potecă bine semnalizată către Poiana Văratec, unde două tinere-voluntare mă îndrumă către Poiana Maicilor. 

     Conform așteptărilor mele ar trebui să găsesc apă, dar e de negăsit, încurcând puțin planurile. Nu-i bai, mai am doar o gură de apă în bidon iar urcușul ce urmează este anevoios, de mare ajutor fiindu-mi un lemn din pădure pe post de băț de trekking.

       Poteca marcată cu bandă roșie și cruce albastră urcă susținut prin pădure și printr-o zonă plină cu zmeuriș. La ieșire din pădure se urcă accentuat Clăile lui Miron, de fapt două turnuri stâncoase și ascuțite.

     Pe platoul Ocolașului Mic lângă refugiu (2 ore și 45 de minute de la start), mă întâlnesc cu domnul Stoica, mecanturist de-al meu și cu Claudiu Bîrliba de la Hai pe Munte Iași. Două vorbe, mă hidratez cu câteva pahare de apă, umplu bidonul din borsetă si alerg mai departe. Această întâlnire m-a trezit din amorțeală.

     Poteca se menține pe o curbă de nivel, trec pe lângă Jgheabul Ursăriei urcând accentuat printr-un scoc către locul de campare de sub cabana Dochia, unde ajung printre jnepeni în scurt timp (3 ore si 10 minute de la start). 

Foto: Bogdan Strugaru

    Mă intâlnesc cu Carmen Băjenaru, voluntară la cursă, schimbăm câteva vorbe și încurajări, beau niște Sponser, iau de pe taraba voluntarilor câteva bucăți de salam de biscuiți și  pornesc coborârea către Lutul Roșu, un traseu clasic al Ceahlăului. Dau drumul la picioare destul de bine (dacă acum nu alergați, atunci când?), în 25 de minute fiind jos la punctul de control de la băncuțe.

      Urmează ultima urcare a cursei, poate cea mai dificilă, în care nu am reușit să înaintez prea bine, reamintindu-mi că este mult de muncă pentru a obține rezultate mai bune în trail-running.

       După o porțiune scurtă de asfalt, se intră pe un drum forestier lungime de aproape 1 km pe marginea pârâului. Apoi, într-un urcuș domol ajung la Stânca Dochiei, punct de control și hidratare. Poteca urcă pe firul văii, apoi accentuat pe o porțiune cu balustrade. Aici se intră în Jgheabul cu Hotar, mărginit de pereți de stâncă. Sunt depășit pe urcare de doi concurenți, iar picioarele mele refuză sa meargă după cum mi-aș fi dorit. Nu cedez, continui urcarea cam abruptă. Poteca intră într-o zonă deasă cu jnepeni de unde ies aproape de cabana Dochia (4 ore și 50 de minute de la start).

     Aici este puțină confuzie, nu știu dacă trebuie să ajung din nou la punctul de control de la Dochia sau să ies direct pe banda roșie către cabana meteo. Îndrumat fiind de un voluntar, merg până la cabană, mă înfrupt din nou din acel salam de biscuiți ce mi-a plăcut foarte mult, umplu bidonul cu energizant și ies către vârful Lespezi și cabana meteo pentru ultima și cea mai lungă coborâre a cursei.

Foto: Carmen Băjenaru

     De la cabana meteorologică, poteca trece pe sub vf. Toaca și sub Panaghia, apoi intră într-o zonă de jnepeni și cobor mult până în șaua La Morminte (ciudată denumire), și mai departe către cabana Fântânele. Poteca este foarte frumoasă oferind priveliști inedite.

     De la Fântânele, drumul îmi este cunoscut de la urcare, din neatenție calc strâmb cu piciorul stâng amintindu-mi brusc de câțiva sfinți din calendar. 

      Ajung în Durău intrând pe asfalt, arunc o privire în spate dacă mai există un alt alergător si trec mulțumit și fericit linia de sosire la 5 ore și 44 de minute de la start (locul 20 în clasamentul general din 106 participanți)

     Îmi place sentimentul de dependență oferit de linia de finish, imaginea sosirii fiind vizualizată de nenumărate ori în timpul cursei mai ales atunci când dai de greu. Este momentul în care îmi dau seama că ceea ce am realizat vreau sa o mai fac încă o dată. 
        Iar festivitatea de premiere reprezintă momentul în care te bucuri de aventura montană de care ai avut parte în acea zi.

 Foto: Paul Diac

Viorel Pălici, câștigătorul maratonului. Foarte tare!

Voluntarii de la Hai pe Munte Iași

„Pitoaca” în ianuarie

     În weekendul 10-11 ianuarie 2015, împreună cu Sorin, Ștefan și domnul Stoica am revăzut după cinci ani Ceahlăul.

       Plecați cu noapte-n cap din Galați, la ora 10.00 plecăm de la cabana Izvorul Muntelui pe traseu către Lutu Roșu, Polița cu Crini și cabana Dochia.

        Ne cazăm într-o cameră cu 4 paturi (condițiile de cazare sunt bune, cabana fiind într-o etapă de renovare semnificativă), mâncăm o ciorbă caldă și o friptură, după care ne îmbrăcăm bine, luăm rachetele de zăpadă și ne plimbăm pe platoul către „Piatra lăcrimată” și Jgheabul lui Vodă. Din păcate, vizibilitatea este redusă, doar urmele noastre putându-se identifica. Vântul bate cu putere, după informațiile găsite pe internet având o viteză de peste 80 de km/h, iar temperatura resimțită de către organism ajungând la -70 de grade Celsius.    Este adevărat că această temperatură este declarată subiectivă și arbitrară, după anumite formule încă nedescoperite de mine.

       Seara intrăm în cameră, stând la povești până la miezul nopții când adormim într-un final, cu vântul șuierând pe la fereastră.

         A doua zi de dimineață. coborâm în sala de mese, aranjăm burțile, după care decidem să urcăm pe vârful Toaca, pe un viscol puternic și vizibilitate redusă. Rachetele de zăpadă sunt utile pe traseu, zăpada având puțin peste jumătate de metru. Pe vârf, aceeași vizibilitate ce tinde către zero.

      Ne întoarcem la cabană, luăm bagajele și coborâm către Izvorul Muntelui pe traseul marcat cu triunghi albastru pe Jgheabul cu Hotaru, Vulturul lui Traian precum și pe la Stânca Dochiei. De la Stânca Dochiei, am coborât pe o ploaie sâcâietoare, ce a continuat și după plecare până la Piatra Neamț.

În fața cabanei Dochia

Urcând către Toaca

Pe vârful Toaca

Panorama către Toaca în nori

Pe Jgheabul cu Hotar