marți, 11 iulie 2017

Lavaredo Ultra Trail 2017

     La sfârșitul lunii octombrie a anului trecut am primit o veste bună: am fost ales dintre cei peste 3000 alergători pre-înregistrați să particip la Lavaredo Ultra Trail (prescurtat LUT) pe 23 iunie 2017: 119 km și 5800 m diferență de nivel. Dorinţa de alergare la un ultramaraton montan de anvergură prindea contur. Nu sunt un alergător de performanţă, nici cel mai bun şi nici cel mai talentat, în alergările mele fiind vorba despre depăşirea unor limite ce încerc să le stabilesc de la un an la altul mai sus.

 "In Bocca al lupo! Crepi il lupo!"

      Acest ultramaraton reprezintă ceva nou, o provocare din care să ies din zona de confort. Deseori ne este teamă să facem ceva ce nu am mai făcut până atunci, însă tocmai această temere reprezintă un lucru bun şi constructiv atât timp cât continuăm să mergi mai departe.
      
     Startul cursei fiind programat vineri, pe 23 iunie la ora 23.00, am decis să plec împreună cu Cătălina cu câteva zile înainte, astfel că luni la prânz ne-am cazat la Peaio, un sătuc situat la câţiva kilometri de Cortina d`Ampezzo, gazda ultramaratonului. Am ales să plecăm cu WizzAir de la Otopeni la Treviso, apoi cu autocarul până la Cortina, orele fiind bine alese pentru a nu pierde mult timp pe drum.
     În zilele de marți și miercuri, am mers în drumeție la Tre Cime di Lavaredo și Cinque Torri, două zone intens căutate de turiştii pasionaţi de peisaje înalte și inedite.


     Joi dimineață am alergat 5 km alături de componenții echipei Compressport. După-amiază am validat înscrierea, am ridicat kitul de participare de la patinoar, unde m-am întâlnit cu Sergiu Bersan, cu care am împărtășit păreri, impresii și povești, asistând totodată și la startul cursei Cortina Skyrace.


Împreună cu Sergiu

     Kitul de participare mi s-a părut „sărăcăcios” ținând cont de taxa de participare de 120 euro (un tricou și un pliculeț de magneziu), ceea ce mă face să cred că suntem destul de răsfățați de către organizatorii de la noi din țară. Totuși, aveam să apreciez în cursă organizarea excelentă, voluntarii inimoși, precum și check-point-uri bine aprovizionate.
     Vineri dimineața am ieșit la o plimbare prin Cortina, iar după-amiază m-am chinuit să dorm pentru a fi odihnit seara la start. Niciodată nu am avut emoții ca acum pentru o alergare montană, mintea fiind setată doar pe hartă şi profilul cursei. Spre seară, mănânc o ultimă porție de paste cu ton și sos arrabbiata, două felii de pâine cu Nutella și mă hidratez cu apă cu electroliți.


    În jurul orei 22.00 ajung la start în Piazza Dibona, mă întâlnesc cu Sergiu, decidem să luăm startul împreună, apoi fiecare să-şi alerge cursa. Ne așezăm mai în spate, din dorința de a nu sta prea mult în picioare înainte de start. 


     Startul se dă la ora 23.00 fix, cei peste 1500 de alergători înaintând destul de greu pe aleile pietonale ale Cortinei. După 3 km de la start, asfaltul se termină brusc cu o urcare abruptă și înghesuită către lacul Ghedina. Se înaintează în șir indian, poteca este luminată de la lanterne frontale.
      Copleşit de un sentiment de bine, din pasul Posporcora am început să alerg.  Mănânc un baton energizant pe drumul forestier către Ospitale (km.18), primul check-point de alimentare. Urmează o urcare la început mai lină către San Forcia, de unde se coboară abrupt în serpentine strânse către Passo Tre Crocci, admirând feeria creată de ledurile frontalelor. 
      Poteca ne urcă și coboară precum într-un carusel către Federavecchia (km.33). De aici, o potecă mocirloasă urcă abrupt, continuă pe asfalt, după care coboară pe o potecă alergabilă către lacul Misurina.
     Soarele se ridică pe cer, traseul înconjoară lacul şi suie către refugiul Auronzo (km.49), poteca recent reconfigurată şerpuind până aproape de refugiu.
     La refugiul Auronzo, mănânc o ciorbă cu tăiței, salată de fructe, biscuiți cu cereale și ciocolată. Până aici consumasem două geluri, două batoane energizante, o fiolă de magneziu și un activator. Într-o astfel de alergare apare un deficit de calorii, indiferent de cât de mult mănânci, deoarece corpul arde mai mult decât poate consuma. Soluția este să mănânci chiar și dacă nu ți-e foame.
     De la Auronzo pornesc lejer către Tre Cime alături de Marian Vasile, cu care m-am cunoscut aici în check-point.  De la Tre Cime urmează cea mai lungă coborâre ce seamănă mult cu valea Cerbului din Bucegi: coborâri rapide, serpentine și porțiuni deschise. De la Carbonin către Cimabanche (km.67), forestierul este format din piatră spartă, precum terasamentul unei căi ferate. La Cimabanche este destul de aglomerat, fiind punctul unde ai parte de schimburile puse în sacul oferit de organizatori la validarea înscrierii. Este de-abia ora 9.00, iar canicula anunțată a apărut. Nu stau mult în acest check-point și pornesc către Malga Ra Stua, urcând „cocoașa de dromader” de la Forcella Lerosa. De aici, pornesc singur și concentrat pe efortul de a mă urni din loc pe cea mai solicitantă și frumoasă urcare din cursă pe Val Travenanzes ce iese în Forcella Col dei Bos.
      Pe o vreme caniculară, a fost momentul meu de țestoasă lentă, dar constantă. Am numărat de la 1 la 10, apoi la 100, înainte și înapoi pentru a-mi distrage atenția de la urcarea necontenită. Când ambiția a lăsat loc oboselii, m-am gândit la zecile de ore și sutele de kilometri alergați și pentru această cursă.



Val Travenanzes



Malga Travenanzes


     Ajuns în Col dei Bos, am fost întâmpinat de o priveliște ireală și de coborârea cu numeroase serpentine largi către Col Gallina. De aici, alergarea culminează cu o ascensiune pietroasă peste Averau și o serie de piscuri muntoase până la Passo Giau. Tunetele și fulgerele apărute parcă din senin îmi grăbesc pașii către Forcella Giau, ultima urcare mai hotărâtă. Coborârea de la Lago di Croda mi s-a părut plictisitoare precum o lecție de chimie, foarte abruptă, plină de noroi și rădăcini. Aici, am fost depășit de mai mulți alergători, fiindu-mi puțin ciudă pe picioarele obosite, dar mulțumit de rezultat. Intru pe asfalt în Cortina, apoi pe aleea pietonală către finiș după 21 de ore și 28 de minute de la start. Nu mă consider cu nimic special, ci doar un ultramaratonist care a participat la o alergare cu, poate, cele mai frumoase peisaje montane. 
    Trag adânc aer în piept, expir ușor. Cine trăiește fie și un singur moment puternic ca acesta, se poate considera norocos!



miercuri, 28 iunie 2017

Vacanță în Maramureș

     Maramureșul adăpostește nenumărate lucruri și locuri inedite, tocmai acest fiind motivul pentru care am decis să mergem în Maramureș în perioada Rusaliilor. Drumul de la Galați tocmai la Borșa, unde ne-am cazat, nu a fost deloc scurt, kilometrilor estimați li s-au mai adăugat încă vreo sută și ceva, ocolind probabil cel mai prost drum național din România - porțiunea de la Iacobeni la Borșa.



Invitație în pasul Șetref

     Ne-am cazat la o pensiune în Borșa, de unde în fiecare zi am plecat către obiectivele turistice stabilite de acasă. Borșa, până de curând centru de extragere și prelucrare a minereurilor neferoase, este acum stațiune de odihnă, cu o rețea bogată de pensiuni, aflată într-o continuă construcție, prăfuită din cauza drumului prost, neasfaltat și plin de gropi, însă reprezintă principala poartă de acces către munții Rodnei. 
    Astfel, vineri pe 2 iunie, ne-am plimbat cu vestita Mocăniță de pe valea Vaserului, cu rezervare online făcută cu o lună înainte (informații și tarife: http://www.cffviseu.com). Trenul nostru era programat să plece la ora 10, astfel pe la 9.15 am ajuns la gară la Vișeu de Sus, lăsând mașina într-o parcare încăpătoare. Am luat biletele de la casă, după care un angajat amabil ne îndrumă către vagoanele trenului arhaic-pitoresc tras de către o pufăitoare locomotivă cu abur.


De așa ceva am nevoie

Tu ești campioana!

     CFF Vișeu de Sus este o cale ferată forestieră, operată privat, ce funcționează îndeosebi pentru transportul lemnului, dar destul de profitabilă și în ceea ce privește transportul de turiști.
     Am ales locurile în primul vagon de pasageri de la locomotivă, multe fotografii ieșind ușor-afumate și mișcate. Dacă prima porțiune a drumului nu este spectaculoasă și sălbatică precum m-aș fi așteptat, de-abia către finalul călătoriei de la halta Cozia către stația de finiș la Paltinu este într-adevăr încântătoare. Pe parcurs, Mocănița oprește căteva minute bune pentru realimentarea cu apă dintr-un puț amenajat special, timp în care lumea merge la toaletă, cumpără bere, apă sau suc din vagonul-marfă situat lângă locomotivă, fie aruncă pietre în apa Vaserului.








     După două ore și jumătate de la Vișeu ajungem la stația Paltin, amenajată cu nenumărate locuri de picnic și foișoare, unde avem la dispoziție alte două ore să mâncăm și să ne hidratăm, să ne întindem la soare sau să vizităm o clădire istorică a gării amenajată cu câteva panouri „zgărcite” în informație despre Mocăniță.




     La întoarcere, locomotiva este întoarsă, noi fiind acum în ultimul vagon. Este obligatoriu ca locurile din vagon de la dus să fie păstrate și la întoarcere, ceea ce este o decizie bună. Aproape toată lumea era roșie la față de la soare și moțăia în trenul ce părea că va sări de pe șine la un moment dat. Reajunși în gară, cumpărăm câteva suveniruri și mergem către pensiune, unde gazda ne aștepta cu mâncare gătită, un adevărat festin delicios în fiecare seară petrecută la pensiune. 
     Pe drumul către pensiune am oprit la Moisei la monumentul eroilor, ridicat în memoria victimelor masacrului ce avut loc la data de 14 octombrie 1944 de către armata maghiară. Trupele maghiare aflate în retragere pe valea Izei au ucis 29 de țărani români în două case de lemn. Țăranii fusese acuzați de trădare și ținuți prizonieri într-un lagăr de muncă la Vișeu de Sus. Pe 14 octombrie 1944, ei au fost urcați într-un camion și transportați la Moisei, localitate evacuată complet de locuitori. Prizonierii au fost închiși în două case de lemn și împușcați de către soldații maghiari ce trăgeau prin geamuri și ușă. În aceeași noapte, satul a fost incendiat, peste 300 de case fiind arse. Cadavrele au fost îngropate după două săptămâni la revenirea localnicilor la gospodării. Monumentul cuprinde 12 figuri de piatră, fiind realizat de către sculptorul Vida Gheza. Cele două case există și acum, fiind transformate în case memoriale.


     Sâmbătă plecăm destul de târziu către Săpânța, satul arhicunoscut pentru cimitirul vesel și mai nou pentru cea mai înaltă biserică din lemn din lume la Săpânța-Peri. Drumul este bun și proaspăt asfaltat de la Vișeu de Sus către Sighetul Marmației, traversând satele Leordina, Ruscova și Petrova, apoi Rona de Sus.
      De departe zărim turla înaltă de 72 de metri a bisericii Mănăstirii Peri, din centrul satului Săpânța ajungând reped la un obiectiv turistic unic în țară - Cimitirul Vesel, ce a adunat de-a lungul anilor sute de cruci pictate în culori vii pe fond albastru. Mesajele inscripționate pe cruci parcă încearcă să alunge tristețea specifică unui astfel de loc.





     Ne întoarcem în Sighetul Marmației pentru a vizita un alt loc plin de istorie și amărăciune: Memorialul Victimelor Comunismului, ce se găsește în fosta închisoare de la Sighet. Aceasta închisoare a jucat un rol esențial în perioada de început a comunismului în România, prin oprimarea clasei intelectuale românești, aici pierzându-și viața foști miniștri, parlamentari, preoți, ziariști și militari. Deținuții erau ținuți în condiții insalubre, hrăniți mizerabil, iar umilința și batjocura era la ordinea zilei.
     Fiecare celulă a închisorii este o sală de muzeu în care sunt amplasate obiecte, fotografii, documente și sunt prezentate temele represiunii comuniste. De asemenea, se pot vedea celulele în care au decedat Iuliu Maniu și Gheorghe Brătianu. În curtea exterioară puteți vedea grupul statuar „Cortegiul Sacrificaților”, reprezentat de 18 siluete umane mergând către un zid ce le închide orizontul. Pentru vizitarea și documentarea acestui muzeu este necesară cel puțin o jumătate de zi, noi am stat mult prea puțin.





     De la Sighetul Marmației decidem să pornim în susul văii Izei, prin localitățile Oncești și Nănești, ajungând în vestita localitate Bârsana. Noul ansamblu monahal a fost construit în anul 1993, fiind în întregime din lemn după tradiția locală. Curtea mănăstirii este foarte mare, plină de verdeață și de flori, cu un foișor imens în care, probabil, se țin slujbe la zile de mare sărbătoare. Muzeul mănăstirii  adăpostește cărți bisericești, manuscrise, cruci și icoane vechi, precum și obiecte casnice întâlnite în gospodăriile maramureșene.


    Plecăm de la Bârsana și oprim pentru câteva minute la Rozavlea, veche așezare maramureșeană, vestită prin biserica din lemn de brad de către meșteri anonimi construită în anul 1717. Pictura a fost executată pe lemn cu excepția picturii altarului, realizată în totalitate pe pânză. Momentan, se lucrează la restaurarea picturii.

     Pentru ziua de duminică și înainte de a ne întoarce acasă am planificat o scurtă drumeție la Cascada Cailor, una dintre cele mai frumoase cascade, formată pe versantul nordic al munților Rodnei. Cascada este formata din mai multe trepte cu căderi succesive de apă. Accesul spre cascadă este facil cu telescaunul din stațiunea Borșa, de la capătul superior al telescaunului se ajunge pe o potecă lată în circa 30 de minute de mers pe jos.







La revedere, Maramureș!