Ultra Trail du Mont Blanc 2022

Data: 26 august 2022

Caracteristici: 171 km, +10100 m diferență de nivel
Număr de concurs: 1021
Timp final: 36 ore, 28 minute, 14 secunde
Link: https://montblanc.utmb.world/

Clasare:
- locul 512 în clasamentul general.

      Timpul a alergat foarte repede în ultima perioadă, ajungând după mai bine de un an să scriu câteva cuvinte despre a doua participare și primul finish la ”Champions League”-ul alergării montane din lume, Ultra Trail du Mont Blanc (pe scurt, UTMB), o alergare în jurul vârfului Mont-Blanc, lungă de peste 170 de km și 10000 m diferență pozitivă de nivel.

       Dacă despre prima participare din 2019 am mai scris pe blog, abandonând la km 98 la Arnouvaz, în 2022 am avut șansa să fiu ales din nou să alerg, lucru ce m-a ambiționat să mă pregătesc mai bine pentru a trece linia de finiș cu un timp decent. Nu m-am aventurat să mă gândesc că un timp sub 30 de ore ar fi posibil pentru momentul actual, însă planul de antrenament întocmit și bifat în mare parte, plus timpii obținuți la competițiile precedente îmi ofereau încredere că pot finaliza UTMB-ul într-un timp de 34-36 de ore.

       Am ajuns încrezător la Chamonix cu câteva zile înainte de start, locul unde toată lumea respiră, mănâncă, bea și trăiește din plin spiritul nebun UTMB.

      Startul a fost vineri după-amiază la ora 18.00, când peste 2500 de alergători au dat năvală către Les Houches, primul check-point al cursei. Am pornit lent, poate mult prea încet, însă în urma experienței din 2019 mi-am propus să nu alerg prea mult în prima jumătate a cursei, având setat un timp de 14 ore de la startul cursei la Courmayeur de la km 81. Am împărțit cursa în mai multe segmente, concentrându-mă pe fiecare porțiune în parte. Noaptea m-a prins aproape de Saint-Gervais la km 27, de aici păstrând un ritm constant de alergare nocturnă, astfel încât zorii zilei să mă găsească aproape de Lac Combal, la kilometrul 68.

      Cu planul revizuit cu ce voi face în fiecare check-point, am ajuns la Courmayeur, unde am găsit dropbag-ul după 14 ore și jumătate de la start. De obicei, nu zăbovesc mult în punctele de control, dar neavând pe cineva să mă ajute, am zăbovit vreo 25 de minute pentru a-mi schimba hainele și pungile cu geluri și batoane. Bănuiam că de-abia de aici, cu resursele conservate și cu mici ajustări, începe partea cea mai importantă, de care depinde felul în care treci linia de sosire. De fapt, jumătatea cursei este la refugiul Bertone, unde m-am alăturat unui grup de alți 4 alergători, până la Arnouvaz poteca fiind destul de alergabilă. 

    Dacă în 2019, am abandonat la Arnouvaz, de data asta nu am stat mai mult de 5-6 minute, pornind către „necunoscutul meu” spre Grand Col Ferret. Urcarea până pe vârf a părut fără de sfărșit, la un moment trebuind să las rușinea deoparte și să mă ascund într-o văioagă pentru a deveni mult mai ușor :). Am coborât lesne spre La Peule, unde steagul României era arborat, de unde am umplut bidoanele cu apă, ajungând la La Fouly la peste 22 de ore de la startul cursei. 

    Porțiunea de la La Fouly la Champex-Lac poate fi asemănată unei vizite într-un muzeu imens al satului, alergând pe ulițele unor sătuce elvețiene și pe potecile unor coline, unde firele de iarbă nu cresc fără știrea fermierului, iar vacile pasc după un program inițiat de astrologi. 

    Ultramaratonul fiind și un joc mental, știam că șansele de a termina UTMB-ul cresc considerabil cu cât treci mai repede de punctul de control de la Champex-Lac, de la kilometrul 127, unde nu am stat foarte mult, mirosul neplăcut din pavilionul alergătorilor grăbindu-mă să plec mai repede. Dacă urcarea până la Plan de l'Au am dovedit-o conform planului, de aici încolo m-am mișcat ca un melc până la Trient.....atât s-a putut!

    Mi-a plăcut atmosfera disco de la Trient, DJ-ul mixând melodii în funcție de naționalitatea alergătorilor, la sosirea mea în check-point auzindu-se la maxim „Dragostea din tei” a celor de la O-Zone. Mai Ya Hee, Mai Ya Hooo și urc spre Les Tseppes, unde în 3 km de urcare adun vreo 700m diferență de nivel. 

     Pe coborârea spre Vallorcine, deja la kilometrul 153, simt nevoia de un pui de somn scurt. Nu am mai experimentat acest lucru într-o cursă, cu atât mai mult nu-mi doresc acum.  Acest lucru se va accentua ulterior pe urcarea anevoioasă către Tete Aux Vents, unde bolovanii se transformau subit în corturi montane, din care ieșeau copii chicotind cu rucsacul în spinare, iar copacii scunzi de pe marginea potecii îi confundam cu capetele unor căprioare. Privarea de somn ajunsese la limită. Mintea îmi juca feste, așezandu-mă pentru câteva minute pe o piatră, luând un gel cu multa cofeină și aruncând apă pe față.

    Cătinel am ajuns la La Flegere, unde întunericul nopții nu mai era negru precum fundul unui ceaun, devenind gri, și, într-un final, a scos la iveală zorii dimineții spre linia de sosire de la Chamonix, unde eram așteptat de Sofi și Cătălina. Probabil, finalul de cursă a reprezentat unul dintre cele mai fericite momente din viață, alergarea montană reprezentând un mic condiment necesar ce oferă un gust inedit experiențelor unice din viață.