Reîntâlnire de clasă montană 2018

      A devenit o tradiție pentru colegii din școala generală să organizăm o dată pe an reîntâlnirea de clasă.  „Agapa” noastră este puțin altfel, în sensul că am decis să mergem pe munte, cu cortul sau la o cabană, stabilind totodată alte două reguli de bază: fără soții/prietene și fără alți prieteni care nu au fost colegi în clasa noastră.

        De astă dată, am decis să mergem în munții Penteleu, planificând un traseu în circuit pentru două zile de weekend. Astfel, cinci colegi am spus prezent vineri după-amiază la Pătârlagele pentru cumpărături, apoi ne-am deplasat către Varlaam la cantonul Cernatu pentru a ridica tabăra de corturi pentru prima seară. La canton, am avut surpriza ca toată poiana să fie acum îngrădită, astfel că am pus corturile în aval de Cernatu, pe o pajiște la Gura Milea, unde pe vremuri, exista un important centru de exploatări forestiere. Seara am petrecut-o la povești în jurul focului și a unui ceaun în care chef-Sorin ne-a surprins cu o tocană gustoasă.

     Sâmbătă nu prea de dimineață am pornit pe drumul forestier de pe Milea-Viforâta, traseu marcat recent cu triunghi albastru către Penteleu, cu intenția de a pune corturile și de a deschide catalogul într-una din poienile de sub vârful Penteleu: în poiana Miclăuș sau la lacul Roșu. 
      Traseul pe primii kilometri este domol, doar șleaurile de tractor ne-au făcut să traversăm de pe o parte a alta a drumului. Traseul traversează rezervația forestieră Milea-Viforâta, ce are în compoziția sa exemplare de arbori  masivi ce depășesc vârsta de 150 de ani. Continuăm traseul pe vechiul drum forestier construit cu zeci de ani în urmă, remarcând durabilitatea și calitatea construcției de odinioară. Sălbăticia este prezentă, nefiind folosit nici măcar ca drum de acces de vaci sau oi, în ciuda faptului că Penteleul a fost dintotdeauna un munte al pășunatului și oieritului.

      Ajungem la capătul forestierului într-o poiana lungă, din care putem admira pentru prima dată golul alpin al Viforâtei. Ne orientăm spre stânga pe o potecă nu prea umblată și cu ceva ezitări după aproximativ 40 de minte ajungem în șaua Caprei, unde este amplasat un stâlp indicator. Ne îndreptăm spre poiana Miclăușului, poteca bine evidențiată fiind obturată de câțiva copaci doborâți de furtună. Aproape de golul Miclăușului ne prinde ploaia, totodată având parte de o primă panoramă a vârfului Penteleu. 
      Structural, Penteleul se prezintă sub forma unei stele, fiind alcătuit dintr-un nod central, vârful Penteleu (1772 m alt.), din care se ramifică culmile: Zănoaga, Miclăuș, Piciorul Caprei, Viforâta și Cernatu. 

     Nu avem vreun motiv să montăm corturile în poiană, nu am găsit niciun izvor, împreună am decis să mergem către zona lacului Roșu, unde într-o poiană este amplasat un foișor. În șaua Cășeriei, se vedea apropiindu-se un șir gros de nori amenințători. Nu după mult timp, primirăm o stropire scurtă.

     Poteca traversează izvoarele Penteleului (am socotit vreo 6 la număr, toate cu debit bogat), apoi după o urcare scurtă, am intrat într-o pădure de conifere. Din cauza ceții, am ratat foișorul văzut de noi din șaua Cășeriei și am ieșit mai jos de cum ne imaginam, în poiana largă de la stâna de la lacul Roșu. 
      Stâna, destul de modestă este amplasată la 50 de metri deasupra potecii pe un pinten la marginea pădurii. Ciobanii au coborât cu oile la vale cu câteva zile în urmă, intrăm în stână pentru a ne adăposti de ploaie. Timpul se scurge, ne liniștim foamea și pornim focul cu lemnele așezate în stivă de ciobani la plecare.

      În ciuda mirosului puternic de stână, decidem să nu mai montăm corturile și să dormim în stână. Un pat zăbrelit și o laviță așezată într-unul din colțurile încăperii aveau să ne fie gazde în care ne vom înghesui toți cinci. Sprijinind alți doi dulapi groși în jurul focului am reușit să încropim încă două locuri de dormit.

     Noaptea s-a lăsat peste Penteleu, ploaia și vântul izbind din nou pereții cariați ai stânii. Cu glume, râsete și povești am petrecut seara, flacăra de la foc pâlpâia dând o lumină slabă ce se reflecta pe pereți. Am adormit destul de repede.
   Trezindu-ne spre dimineață, cerul este în continuare cenușiu, luăm micul-dejun pe repede-înainte, refacem bagajele și pornim către culmea Penteleului. Lacul Roșu îl lăsăm pe altădată, nefiind clar localizat pe hartă și nici de stâlpii indicatori. În ciuda ceții dense și a vântului puternic, urcăm pieptiș pe un hățaș de oi, în jumătate de oră de la plecare descoperind primul marcaj de bandă roșie. Dibuim poteca, organizați în șir indian, am ajuns pe vârful Penteleu, de unde nu am putut observa mare lucru, vizibilitatea fiind limitată.

     Din vârf, coborâm către cabana meteorologică renovată în acest an (am stat câteva minute de vorbă cu meteorologul). Dăm la vale, vântul se mai potolește, luând o scurtă pauză la locul de campare situat deasupra stânii Cernatu. Drumul reprezintă varianta clasică de urcare/coborâre a Penteleului, nefiind unul prea pitoresc, doar amprentele mari și proaspete ale unui urs plimbăreț stârnind câteva discuții. 

     Din nou, a fost o întâlnire inedită, regăsind toate ingredientele necesare pentru o reîntălnire reușită: voie bună, povești și amintiri, locuri și experiențe noi.

Echipa de șoc: Adi, Tănase,Costin, eu și Sorin

Schița traseului 

Marathon 8500

Câteva date de intrare:
- 110 km de alergare montană în echipă de doi parteneri, aproape 8500 m diferență de nivel pozitivă și tot atât negativă;
- timp limită 35 de ore;
- 26 echipe masculin la start, 9 echipe au reușit să treacă linia de sosire.

    De la deschiderea înscrierilor pentru prima ediție a cursei de „Marathon 8500”, am știut că este o alergare lungă și grea, însă îmi doream o asemenea experiență. Totodată, participările precedente la Hobby (de 2 ori) și la Elită (tot de 2 ori) constituiau un plus pentru obținerea unui timp și rezultat bun la această competiție. Cel mai important lucru la această cursă îl reprezintă ECHIPA, alegerea unui partener de încredere în care să te poți baza, cu care să pornești la un drum azi și să te întorci mâine.

    Nu am să amintesc fazele de formare a echipei, împreună cu Alex Neacșu ne-am înscris cu denumirea sugestivă „Duios ca o drujbă”, în acest mod gândind noi să parcurgem și să trăim această cursă: încet și constanți, uneori gălăgioși, dar motivați.

Pe faleza Dunării

La EcoMarathon

      Locuind acum în orașe diferite, Galați și București, nu am reușit să ne întâlnim de multe ori, însă planul de antrenament, precum și planul de cursă l-am întocmit împreună prin telefon și facebook. Fiecare dintre noi ne-am ținut de planul de alergare, ori de câte ori ne venea câte o idee o discutam, din cauza timpului (da știu, e cea mai comodă scuză!) nereușind să alergăm un weekend prelungit pe potecile Bucegiului înainte de concurs, așa cum planificasem inițial.

   Cu lecțiile făcute și planul întocmit am ajuns joi seara la Peștera, tabăra de bază a competiției. Ne-am cazat în apropiere, la pensiunea Octavian, rezervarea fiind făcută în același timp cu înscrierea. După aranjarea echipamentului, am participat la ședința tehnică, aflând ultimele noutăți, apoi ne-am băgat la somn, nu înainte de a mânca o nouă porție de paste. 

     Trezirea de dimineață a fost la ora 4.15., însă timpul trece repede atunci când te învârți prin cameră și ai falsa senzație că ai pierdut ceva, pe când doar nevinovatele emoții își fac prezența, ele dispărând odată cu primii pași de la start. Primii pași înaintea altor zeci de mii...

La start alături de cele „două belele”: Marian Șerban și Adi Teodorescu

Ne vedem mâineee....

     Organizatorii au verificat echipamentul obligatoriu înainte de start. Ne salutăm cu câțiva alergători cunoscuți, discutăm nelipsitele „probleme” înainte de start și pornim lejer. Startul a fost comun, atât pentru clasicul Marathon 7500, cât și pentru noul 8500. Știam că un stil de alergare economicos pe prima buclă (primii 30 de km, cu revenirea la Peștera) ne va ajuta în a doua parte a cursei, când oboseala și privarea de somn pot deveni o problemă, iar condițiile meteo se schimbă extrem de rapid. Marathon 8500 este o cursă în care efortul poate ajunge la limite extreme, trebuie să faci în așa fel încât oboseala să apară cât mai târziu în cursă. Orice ar fi, mergem până la capăt! Aruncând o privire pe lista echipelor participante, estimasem o clasare pe locul 4-5, în cazul unui scenariu fericit intuit de noi.

     După primii 2 km alergați pe asfalt, se crează un dop de alergători din cauza noroiului și a traversării unui izvor. Nu vrem să ne udăm la picioare atât de devreme, ocolind zona prin stânga. Dorind un ritm mai tare, Alex este nerăbdător și trage în față. Îi fac semn, singura noastră grijă acum este să nu forțăm. Oricât de încet am alergat, tot am depășit câteva echipe. Consumul de energie este mare, fiind atenți să nu apară niciodată senzația de foame și de sete. 

     Am ajuns în primul checkpoint (CP) de la cabana Cuibul Dorului în 55 de minute. De aici, urmează o urcare lejeră și apoi coborârea spre Cota 1400, pe această porțiune având grijă să nu ne accidentăm din cauza terenului. Din neatenție, aproape de telecabină facem o serpentină în plus, având ulterior grijă să ne orientăm către schitul Sf.Ana. De aici, tăiem pe de-a dreptul câteva serpentine ieșind aproape de echipa de la 7500 - Sponser Master Team (Pepi Țilea și Gică Blajiu), cea mai experimentată echipă de la toate cursele 7500. Văzându-ne numerele diferite de concurs, urcăm împreună pe Piciorul Pietrei Arse, poate cea mai frumoasă urcare din concurs. Ajungem la Piatra Arsă la 2 ore și 35 de minute de la start și coborâm atent pe Jepii Mari pentru a nu ne trezi prea devreme cu febră musculară la cvadricepși. 

     La intersecția Jepi, nu stăm în check-point mai mult de două minute, umplem bidoanele cu apă și urcăm către Babele pe Jepii Mici. Suntem ajunși din spate de echipa Accenture (Zsolt Kovasc și Bartha Balint), favoriții cursei de la 8500. Urcăm bine pe Jepi, traseul este evident, din când în când aruncăm o privire spre echipa amintită, ce se afla la 5 minute în spatele nostru. De altfel, pe coborârea de la Babele spre Peștera, suntem depășiți, ei alergând mult mai bine pe coborâre.

     La Peștera stăm câteva minute, refacem bagajul și proviziile pentru prima urcare la Omu. Suntem bine și optimiști, nu simțim deloc oboseală, exact cum ne-am propus să ajungem după această buclă. Cu toate că am intrat într-o luptă pentru primul loc al cursei, am stabilit împreună să ținem de planul și de timpii intermediari stabiliți și să nu forțăm prea mult, cursa fiind abia pe o treime parcursă. Însă, încurajările venite din tabără ne dau aripi, ajungând pentru prima dată la Omu la 6 ore și 50 de minute de la startul cursei, unde suntem întâmpinați de Floricica și Florin, echipa noastră suport în aceasta cursă (mulțumim!). Totodată, voluntarii ne verifică echipamentul, nu stăm prea mult la povești și coborâm pe valea Cerbului către Gura Diham (8 ore și 7 minute), unde suntem din nou depășiți de Accenture.

      De la Gura Diham pornim alene, resimțind efortul de la coborârea abruptă. Resimt un disconfort gastric, fiindu-mi greu la orice pas în alergare. Stomacul refuză orice, cu excepția unui baton de susan cu miere. Știu/sper că voi trece peste această fază, cu temerea că energia va scădea pe urcarea către Bucșoiu. Alex, de asemenea, simte ceva dureri la coapsă. Înaintăm cu viteză redusă, până aproape de Prepeleag (timp: 9 ore și 36 de minute)  nu cred că am reușit să legăm mai mult de cinci fraze între noi. Ploaia scurtă de vară ivită pe urcarea frustrantă spre Bucșoiu ne-a ajutat să trecem peste acest hop, ritmul nostru fiind acum unul bun. De pe Bucșoiu până la Omu prindem vânt puternic și ceață. 

      La Omu nu avem de ce să stăm prea mult timp și pornim către Mălăiești pentru bucla specifică probei de 8500. Pe poteca de vară suntem atenți să nu alunecăm pe cele două porțiuni cu zapadă netopită, aproape de cabana Mălăiești fiind ajunși din spate de către echipa Accenture, ce zăbovise mai mult timp în cabană la Omu. Noi aveam impresia că s-au dus mult în fața noastră. Urcăm toți 4 către Padina Crucii, din vorbă-n vorbă aflând că și ei au avut ceva probleme cu stomacul.

       Ajungem la refugiul Țigănești la 13 ore și 6 minute de la start, unde vântul și ceața s-au întețit și mai tare. Este rândul lui Alex să sufere din cauza stomacului, luând decizia să încetinim ritmul, iar la cabană la Omu să luăm o ciorbă de legume pentru a ne reveni. Stăm în jur de 15 minute în cabană, timp suficient pentru refacerea rucsacilor de alergare. Cred că aici și pe valea Ciubotea, s-a făcut diferența dintre noi și primii clasați. Zsolt și Balint coborau mai bine decât noi, experiența lor în ultramaratoane fiind mai vastă. 

   Știam că valea Ciubotea reprezintă cea mai grea coborâre de la 8500, lăsarea întunericului ne-a prins aproape de intrarea în pădure. Totuși, ne-a luat mai mai mult timp decât estimasem, iar odată cu venirea nopții este mult mai greu să recuperezi timpul pierdut. La Salvamont Bran luăm rapid câteva paste, umplem bidoanele cu apă și urcăm către șaua La Polițe, poteca de odinioară fiind acum transformată într-un drum forestier noroios. 

     Ajungem în check-point la valea Gaura la 18 ore și 10 minute, de aici poteca fiind ușor ambiguă. Dibuim drumul, trecem de cascadă, ieșim în poiană și dăm în sus în zona lanțurilor. Din cauza vântului, temperatura este mai joasă, ceața mult mai densă, iar noi nu ne mai putem orienta bine în teren. Cu greu dibuim poteca, precum și stâlpii. Track-ul de pe ceas ne-ar fi scos din încurcătură, însă bateria m-a lăsat demult (neatenție din partea mea!). Știu că trebuie să urcăm către șaua Hornurilor, însă nu nimerim poteca. Ne învârtim bezmetic în zonă, în acest fel am pierdut aproape jumătate de oră. Într-un final, găsim o lespede cu o săgeată indicatoare, iar după alte 15 minute distingem licuriciul de pe stâlpul din șa. Privarea de somn și oboseala încep să se resimtă. Ajungem la Omu pentru a 4-a oară în timpul de 20 de ore și 36 de minute. 

    Îndrumați fiind de către voluntarii de la Omu, prin ceața densă și vântul puternic continuăm spre Bătrâna, unde am pierdut poteca și stâlpii de marcaj. Oboseala ne joacă feste, avem senzația că mergem la vale, dar de fapt noi urcam către Doamnele. Pierdem din nou alte minute bune, însă din spate, vin alte două echipe de la 7500, iar în noua formulă reușim să redescoperim poteca. În zona jnepenișului, ceața dispare, de aici nemaiavând probleme cu orientarea. Ajungem în poiana Guțanu, zorii zilei trezind dorințe de alergare. Aproape de refugiul Strunga, ne informăm despre echipele din spate, ne dăm seama că nu mai putem pierde locul doi și continuăm alergarea ușoară către linia de sosire (timp final: 25 de ore și 35 de minute).

       La prima participare la 7500 imaginea unei clasări pe podium părea doar un vis frumos. Pas cu pas, an de an, kilometru după kilometru, cu multă consecvență și perseverență am reușit să obținem un rezultat meritat. 

Alături de Lucian și Flori

Sus pe podium (fără Alex, nevoit sa plece mai devreme la serviciu)

Duioși ca o drujbă