Repere de vacanță

     Dacă te pregătești pentru concediul de vară și încă ești în căutarea unor destinații potrivite pentru familia ta, îți recomand să mergi câteva zile in zona Apusenilor. Noi am fost anul trecut la jumătatea lunii iulie, reușind să legăm câteva excursii de la Albac, localitate situată pe valea Arieșului Mare, unde ne-am cazat la pensiunea Poiana Verde (condiții bune și gazde ospitaliere). Hai să vă povestesc pe unde-am umblat în cele patru zile!

Pensiunea Poiana Verde

     Peștera Poarta lui Ionele este o peșteră amenajată situată în Gârda de Sus pe valea Ordâncușei. Intrarea în peșteră se face printr-un portal destul de înalt, având o lungime vizitabilă de doar 150 m. În capătul galeriei am găsit fundul unui lac periodic, de unde, la ploi puternice sau după topirea zăpezii, apare un curent de apă ce inundă podeaua peșterii. Pentru familii cu copii recomand vizitarea peșterii, însă nu ar intra într-un top 10 al peșterilor amenajate pentru turism de la noi din țară.

     Urcând mai departe catre satul Ocoale, trecem prin Cheile Ordâncușei pe o lungime de aproape 3 km, unde la un moment dat drumul de acces devine îngust cât lățimea văii. Pereții înalți de calcar ascund numeroase grote și peșteri inabordabile drumeților.

    Izbucul Tăuz reprezintă un alt obiectiv turistic important al Apusenilor. Așa cum ne sugerează etimologia cuvântului de la a izbucni, Tăuzul este locul de ieșire dintr-o peșteră inundată a apelor ce au intrat în subteran prin peșterile Coiba Mare și Coiba Mică. Situat la baza unui perete stâncos, apa izbucului Tăuz formează un mic lac foarte adânc și o culoare azurie placută.

    Peștera Ghețarul de la Vârtop este o peșteră mai puțin cunoscută, fiind eclipsată de frumusețea peștera Ghețarului de la Scărișoara, în acest an fiind închisă pentru renovarea scărilor și platformelor de acces. La intrarea în peșteră, intrăm în sala Ghețarului, unde câțiva țurțuri de gheață atârnă de tavan. Peștera este semi-amenajată, are ghid turistic, fiind recomandabil să mergeți cu haine mai groase și cu lanterne pentru a admira din plin cavernele subterane spectaculoase. În această peșteră a fost descoperită cea mai veche urmă a omului de Neanderthal din România (circa 62000 de ani).

     Lacul de la peștera Coiba Mică se formează ca urmare a intrării înguste în peșteră și a cantității mari de apă ce se scurge încet prin peșteră. Coiba Mică face parte din sistemul carstic Coibe-Tăuz.

     Peștera Coiba Mare are cel mai mare portal de peșteră de la noi din țară (74 m lățime și 47 m înălțime), depășind portalul impunător de la Cetățile Ponorului. Accesul în peșteră este facil doar în sala Mare a peșterii, pentru vizitare fiind nevoie de o sursă de lumină. În capătul sălii este un orificiu îngust, de unde doar speologii experimentați pot merge mai departe cu echipament specific.

     Cătunul Casa de Piatră este alcătuit din câteva gospodării și o bisericuță din lemn. Moții se ocupă cu creșterea animalelor, culesul fructelor de pădure și a turismului, localnicii amenajând spații de cazare în casele lor, oferind de asemenea mâncare din ceea ce gătesc ei.

     Casa lui Horea de la Fericet este o casă-muzeu reconstruită din lemn, casa în care s-a născut Horea. În incinta casei memoriale se regăsesc multe obiecte folosite de Vasile Ursu Nicola, cunoscut ca Horea, unul din conducătorii răscoalei țărănești (alături de Cloșca și Crișan) împotriva feudalilor din anul 1784. În apropierea casei găsim, de asemenea, Frasinul lui Horea, despre care se spune că a fost plantat chiar de Horea.

     Troița lui Iovan este un monument comemorativ construit după producerea accidentului aviatic din 20 ianuarie 2014. În acea zi, avionul pilotat de Adrian Iovan a aterizat forțat în zona vârfului Petreasa din cauza condițiilor meteo nefavorabile. Adrian Iovan și Aurelia Ion (studentă-voluntar) și-au pierdut viața, ceilalți 5 pasageri fiind în viață. Accesul la troiță se face din satul Horea printr-un drum recent renovat și asfaltat.

     Groapa Ruginoasă este o ravenă de peste 600 m diametru și 100 m adâncime, formată în urma unui proces activ de eroziune. În urma ploilor, șiroaiele de apă se scurg la vale oferind aspectului unui canion de gresii și argile de culoare purpurie. Groapa Ruginoasă este situată în apropierea stațiunii Vârtop, iar accesul cel mai facil se face de pe drumul național DN 75. De remarcat că nu există balustrade de protecție pe marginea ravenei.

 

    Odată ajuns în zona munților Apuseni, întreaga zonă are harul de a te face să-ți dorești să revii, pentru a descoperi alte peisaje de poveste, trasee turistice, peșteri și cascade.

Puțină geografie și istorie în Dobrogea

     O primăvară ce întârzie să sosească la munte, ajunge prima dată în Dobrogea, unde de fiecare dată am simțit că poposesc într-o altă țară cu contraste diferite, având un amestec plăcut de specific grecesc, turcesc și rusesc! În căutarea unor locuri noi, am pornit la drum pe meleagurile dincolo de Dunăre. Trecuți cu bac-ul de dimineață din Galați, luând direcția Luncavița - Cetațuia - Nifon, prima oprire o facem la marginea satului Balabancea, o veche așezare de origine turcă, situată pe râul Taița. Pe un vânt nervos, traseul presărat cu mici stâncării și un pâlc de pădure ne duce agale către vârful Crapcea (343 m alt.), unde facem o pauză de picnic. Revenim la mașini, de unde, cu ochii pe GPS, mergem către Babadag. 

    Următorul obiectiv al călătoriei noastre este geamia „Gazi Ali Pașa” din Babadag, una din puținele geamii rămase și restaurate din România, un monument al istoriei Dobrogei. Numele localității vine de la două cuvinte turcești: în turcă, baba înseamnă tată, iar dag înseamnă munte, de aici „tatăl munților”. Pentru o coordonare mai eficientă în Dobrogea, otomanii au decis în anul 1610 să mute reședința pașei (generalul armatei) de la Silistra la Babadag, astfel că Gazi Ali Pașa ordonă construirea unei moschei, în vechea capitală militară a Dobrogei otomane.

     La 9 km de Babadag, vizităm cetatea Enisala situată pe un promontoriu ce înaintează între lacurile Razim și Babadag. Cetatea a fost construită de puterea imperială bizantină și de cea comercială genoveză, în scop militar, defensiv și de supraveghere de la înălțime a drumurilor de uscat și navale în perioada când lacul Razim era doar un golf al Mării Negre. În secolul al XVI-lea, după formarea cordoanelor de nisip ce separă lacul de mare, cetatea a fost abandonată. Actual, zidurile, turnurile și bastioanele sunt parțial restaurate, însă potențialul turistic al cetății nu este valorificat din plin.

      Ne îndreptăm cu mașinile către două obiective interesante ale Dobrogei: capul Doloșman și cetatea Argamum. Capul Doloșman se află la 5 km est de Jurilovca, fiind o peninsulă stâncoasă, împreună cu peninsula Bisericuței constituind limita sudică a lacului Razim, unde se formează o strâmtoare, vânturile producând adesea valuri înalte. De aici înspre sud se întinde lacul Golovița. 

     Cetatea Argamum este o așezare greacă de mai mică întindere decât Histria, dar sub aspect cronologic cam de aceeași vârstă, fiind prima localitate de pe teritoriul țării noastre menționată într-un izvor literar antic de către Hecateu din Milet. Cetatea Argamum a fost descoperită cercetându-se o inscripție, găsită la Histria, a guvernatorului Moesiei Inferioare, Laberius Maximus prin care stabilește limitele de hotar ale țărmului. Săpăturile efectuate aici au scos la iveală mai multe straturi de locuire elenă, romană și romano-bizantină. Deocamdată, se consideră că doar 15% din teritoriul cetații a fost scos la suprafață.

    Ne întoarcem la Jurilovca, unde ne cazăm la una din pensiunile deschise recent (pensiunea Codalb), unde am putut mânca cu poftă o cină pescărească, gătită de proprietarii pensiunii. Trecutul localității este legat de prezența pescarilor lipoveni veniți în secolul al XVIII-lea. Jurilovca este punctul de plecare către Gura Portiței și complexul lagunar Razim-Sinoe, ocupația principală a locuitorilor fiind pescuitul, mai nou, turismul. Tot aici se află un centru de sortare al stufului.

     A doua zi, odihniți fiind, luăm micul dejun, punem degrabă bagajele în mașină, luând ca reper cetatea Histria, unul dintre cele mai vechi orașe-cetăți de pe teritorul României, datând de la mijlocul secolului al VII-lea î.e.n. Primele săpături de descoperire ale cetății au început în 1914 de către o echipă condusă de istoricul și arheologul Vasile Pârvan. Începuturile cetății sunt legate de grecii veniți din coloniile din Asia Mică (Milet și Rodos), ce aveau interese comerciale Orașul s-a dezvoltat treptat, ajungând să aibă monedă proprie. Capacitatea de transport a corăbiilor care aduceau Histriei untdelemn sau vin nu era apreciată în tone deadweight. Lumea antică avea alt etalon: amfora. O corabie era numită „de 500 sau 1000 de amfore", atunci cînd în magaziile ei încăpeau numărul de amfore indicat.

     Ce avem de văzut la Histria? Resturile zidurilor ridicate de greci, valurile de pământ din epoca romano-bizantină, ridicate în scopuri de apărare, zidul de incintă pentru apărarea împotriva popoarelor migratoare, poarta mare a cetății, ruinele unei bazilici romane, ateliere meșteșugărești și vestitele terme. Suntem surprinși de importanța acordată igienei personale de localnici, mai ales în perioada romană. Aici se pot vedea urmele sălii de exerciții fizice, vestiare, termele prevăzute cu instalații de încălzire în subteran prin care circula aerul cald prin tuburi de ceramică. 

     Un cartier aristocratic (domus) era amplasat pe marginea mării, având un grad de confort ridicat, alături fiind construită zona sacră a cetății, unde putem vedea urmele a două temple dedicate lui Zeus și Afroditei. Histria a trăit 1200 ani. Problema dispariţiei vieţii la Histria nu a fost încă pe deplin lămurită. Presiunea din ce în ce mai puternică a popoarelor migratoare, tulburările interne sau împotmolirea golfului pe malul căruia era aşezat oraşul, au fost o parte din cauzele ce au pricinuit moartea Histriei. Spre sfîrşitul sec. al VI-lea, oraşul trece prin focul năvălirii avarilor. Eforturile făcute de soldaţii împăratului Mauriciu de a stăvili aceste presiuni rămîn fără rezultat. În acelaşi timp sînt indicii că nici situaţia internă a Histriei nu era mai bună. Oraşul îşi trăieşte ultimele zile. La începutul sec. al VII-lea, Histria nu a mai fost locuită. 

     Am finalizat periplul dobrogean pe nisipul plajei de la Vadu, admirând valurile mării, de data asta îmbrăcați (la vară, parol ca vom avea mai puține haine pe noi!).