La sfârșitul lunii octombrie a anului trecut am primit o veste bună: am
fost ales dintre cei peste 3000 alergători pre-înregistrați să particip la
Lavaredo Ultra Trail (prescurtat LUT) pe 23 iunie 2017: 119 km și 5800 m
diferență de nivel. Dorinţa de alergare la un ultramaraton montan de anvergură prindea contur. Nu sunt un alergător de performanţă, nici cel mai bun şi nici cel mai talentat, în alergările mele fiind vorba despre depăşirea unor limite ce încerc să le stabilesc de la un an la altul mai sus.
"In Bocca al lupo! Crepi il lupo!"
Acest ultramaraton reprezintă ceva nou, o provocare din care să ies din zona de confort. Deseori ne este teamă să facem ceva ce nu am mai făcut până atunci, însă tocmai această temere reprezintă un lucru bun şi constructiv atât timp cât continuăm să mergi mai departe.
Startul cursei fiind programat vineri, pe 23 iunie la ora 23.00, am decis să plec împreună cu Cătălina cu câteva zile înainte, astfel că luni la prânz ne-am cazat la Peaio, un sătuc situat la câţiva kilometri de Cortina d`Ampezzo, gazda ultramaratonului. Am ales să plecăm cu WizzAir de la Otopeni la Treviso, apoi cu autocarul până la Cortina, orele fiind bine alese pentru a nu pierde mult timp pe drum.
În zilele de marți și miercuri, am mers în drumeție la Tre
Cime di Lavaredo și Cinque Torri, două zone intens căutate de turiştii pasionaţi de peisaje înalte și inedite.
Joi dimineață am alergat 5 km alături de componenții echipei Compressport. După-amiază am validat înscrierea, am ridicat kitul de participare de la patinoar, unde m-am întâlnit cu Sergiu Bersan, cu care am împărtășit păreri, impresii și povești, asistând totodată și la startul cursei Cortina Skyrace.
Împreună cu Sergiu
Kitul de participare mi s-a părut „sărăcăcios” ținând cont
de taxa de participare de 120 euro (un tricou și un pliculeț de magneziu), ceea
ce mă face să cred că suntem destul de răsfățați de către organizatorii de la
noi din țară. Totuși, aveam să apreciez în cursă organizarea excelentă, voluntarii inimoși, precum și check-point-uri bine aprovizionate.
Startul se dă la ora 23.00 fix, cei peste 1500 de alergători înaintând destul de greu pe aleile pietonale ale Cortinei. După 3 km de la start, asfaltul se termină brusc cu o urcare abruptă și înghesuită către lacul Ghedina. Se înaintează în șir indian, poteca este luminată de la lanterne frontale.
Copleşit de un sentiment de bine, din pasul Posporcora am început să alerg. Mănânc un baton energizant pe drumul forestier către Ospitale (km.18), primul check-point de alimentare. Urmează o urcare la început mai lină către San Forcia, de unde se coboară abrupt în serpentine strânse către Passo Tre Crocci, admirând feeria creată de ledurile frontalelor.
Poteca ne urcă și coboară precum într-un carusel către Federavecchia (km.33). De aici, o potecă mocirloasă urcă abrupt, continuă pe asfalt, după care coboară pe o potecă alergabilă către lacul Misurina.
Soarele se ridică pe cer, traseul înconjoară lacul şi suie către refugiul Auronzo (km.49), poteca recent reconfigurată şerpuind până aproape de refugiu.
La refugiul Auronzo, mănânc o ciorbă cu tăiței, salată de fructe, biscuiți cu cereale și ciocolată. Până aici consumasem două geluri, două batoane energizante, o fiolă de magneziu și un activator. Într-o astfel de alergare apare un deficit de calorii, indiferent de cât de mult mănânci, deoarece corpul arde mai mult decât poate consuma. Soluția este să mănânci chiar și dacă nu ți-e foame.
De la Auronzo pornesc lejer către Tre Cime alături de Marian Vasile, cu care m-am cunoscut aici în check-point. De la Tre Cime urmează cea mai lungă coborâre ce seamănă mult cu valea Cerbului din Bucegi: coborâri rapide, serpentine și porțiuni deschise. De la Carbonin către Cimabanche (km.67), forestierul este format din piatră spartă, precum terasamentul unei căi ferate. La Cimabanche este destul de aglomerat, fiind punctul unde ai parte de schimburile puse în sacul oferit de organizatori la validarea înscrierii. Este de-abia ora 9.00, iar canicula anunțată a apărut. Nu stau mult în acest check-point și pornesc către Malga Ra Stua, urcând „cocoașa de dromader” de la Forcella Lerosa. De aici, pornesc singur și concentrat pe efortul de a mă urni din loc pe cea mai solicitantă și frumoasă urcare din cursă pe Val Travenanzes ce iese în Forcella Col dei Bos.
Pe o vreme caniculară, a fost momentul meu de țestoasă lentă, dar constantă. Am numărat de la 1 la 10, apoi la 100, înainte și înapoi pentru a-mi distrage atenția de la urcarea necontenită. Când ambiția a lăsat loc oboselii, m-am gândit la zecile de ore și sutele de kilometri alergați și pentru această cursă.
Ajuns în Col dei Bos, am fost întâmpinat de o priveliște ireală și de coborârea cu numeroase serpentine largi către Col Gallina. De aici, alergarea culminează cu o ascensiune pietroasă peste Averau și o serie de piscuri muntoase până la Passo Giau. Tunetele și fulgerele apărute parcă din senin îmi grăbesc pașii către Forcella Giau, ultima urcare mai hotărâtă. Coborârea de la Lago di Croda mi s-a părut plictisitoare precum o lecție de chimie, foarte abruptă, plină de noroi și rădăcini. Aici, am fost depășit de mai mulți alergători, fiindu-mi puțin ciudă pe picioarele obosite, dar mulțumit de rezultat. Intru pe asfalt în Cortina, apoi pe aleea pietonală către finiș după 21 de ore și 28 de minute de la start. Nu mă consider cu nimic special, ci doar un ultramaratonist care a participat la o alergare cu, poate, cele mai frumoase peisaje montane.
Trag adânc aer în piept, expir ușor. Cine trăiește fie și un singur moment puternic ca acesta, se poate considera norocos!
Vineri dimineața am ieșit la o plimbare prin Cortina, iar
după-amiază m-am chinuit să dorm pentru a fi odihnit seara la start. Niciodată nu am avut emoții ca acum pentru o alergare montană, mintea fiind setată doar pe hartă şi profilul cursei. Spre seară, mănânc o ultimă
porție de paste cu ton și sos arrabbiata, două felii de pâine cu Nutella și mă hidratez cu apă cu electroliți.
În jurul orei 22.00 ajung la start în Piazza Dibona, mă
întâlnesc cu Sergiu, decidem să luăm startul împreună, apoi fiecare să-şi alerge cursa. Ne așezăm mai în spate, din dorința de a nu sta prea mult în picioare înainte de start.
Startul se dă la ora 23.00 fix, cei peste 1500 de alergători înaintând destul de greu pe aleile pietonale ale Cortinei. După 3 km de la start, asfaltul se termină brusc cu o urcare abruptă și înghesuită către lacul Ghedina. Se înaintează în șir indian, poteca este luminată de la lanterne frontale.
Copleşit de un sentiment de bine, din pasul Posporcora am început să alerg. Mănânc un baton energizant pe drumul forestier către Ospitale (km.18), primul check-point de alimentare. Urmează o urcare la început mai lină către San Forcia, de unde se coboară abrupt în serpentine strânse către Passo Tre Crocci, admirând feeria creată de ledurile frontalelor.
Poteca ne urcă și coboară precum într-un carusel către Federavecchia (km.33). De aici, o potecă mocirloasă urcă abrupt, continuă pe asfalt, după care coboară pe o potecă alergabilă către lacul Misurina.
Soarele se ridică pe cer, traseul înconjoară lacul şi suie către refugiul Auronzo (km.49), poteca recent reconfigurată şerpuind până aproape de refugiu.
La refugiul Auronzo, mănânc o ciorbă cu tăiței, salată de fructe, biscuiți cu cereale și ciocolată. Până aici consumasem două geluri, două batoane energizante, o fiolă de magneziu și un activator. Într-o astfel de alergare apare un deficit de calorii, indiferent de cât de mult mănânci, deoarece corpul arde mai mult decât poate consuma. Soluția este să mănânci chiar și dacă nu ți-e foame.
De la Auronzo pornesc lejer către Tre Cime alături de Marian Vasile, cu care m-am cunoscut aici în check-point. De la Tre Cime urmează cea mai lungă coborâre ce seamănă mult cu valea Cerbului din Bucegi: coborâri rapide, serpentine și porțiuni deschise. De la Carbonin către Cimabanche (km.67), forestierul este format din piatră spartă, precum terasamentul unei căi ferate. La Cimabanche este destul de aglomerat, fiind punctul unde ai parte de schimburile puse în sacul oferit de organizatori la validarea înscrierii. Este de-abia ora 9.00, iar canicula anunțată a apărut. Nu stau mult în acest check-point și pornesc către Malga Ra Stua, urcând „cocoașa de dromader” de la Forcella Lerosa. De aici, pornesc singur și concentrat pe efortul de a mă urni din loc pe cea mai solicitantă și frumoasă urcare din cursă pe Val Travenanzes ce iese în Forcella Col dei Bos.
Pe o vreme caniculară, a fost momentul meu de țestoasă lentă, dar constantă. Am numărat de la 1 la 10, apoi la 100, înainte și înapoi pentru a-mi distrage atenția de la urcarea necontenită. Când ambiția a lăsat loc oboselii, m-am gândit la zecile de ore și sutele de kilometri alergați și pentru această cursă.
Val Travenanzes
Malga Travenanzes
Trag adânc aer în piept, expir ușor. Cine trăiește fie și un singur moment puternic ca acesta, se poate considera norocos!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu