Momentul Pietrei Craiului

     Îmi era dor de o astfel de tură, presărată cu multe surprize plăcute, dar și una mai puțin fericită. Am plecat vineri după ora 4 după-amiază din Galați în echipă de 10: Daniela+Edy, Doina+Dan, Emilia+Nelson, Cătălina+Cătălin, Alex și George.

    Drumul surprinzător de lejer pe valea Prahovei, doar că la intrarea în orașul Zărnești mașina lui Edy se oprește brusc și nu mai poate fi pornită, la prima vedere fiind vorba de alimentarea bateriei, până la urmă fiind ruperea curelei de distribuție (probleme mari, costuri de reparație și mai mari). Cu puțin noroc, pe la ora 10 seara găsim un mecanic la al cărui atelier ducem mașina. George sună un prieten (Adi), care are bunăvoința să ne ducă până la Plaiul Foii, unde ajungem pe la ora 23.00, pe o vreme ploioasă.

     Este târziu, decidem să nu mai urcăm către refugiul Șpirlea, punem corturile în poiana din preajma cabanei și ne punem la somn.

     Ne trezim devreme, plătim taxa de intrare în parc la automat (5 lei/7 zile în Crai/persoană) strângem corturile și pornim pe traseu. 

     Înaine de urcușul către Șpirlea, umplem bidoanele cu apă (vreo 3 l de fiecare). Urmăm marcajul bandă roșie și ne încadrăm către Zaplaz către Lanțuri. Timp de vreo aproape 4 ore, un mix de sentimente plăcute pe această porțiune de traseu, considerat unul dintre cele mai dificile trasee marcate și omologate de la noi din țară.

     În șaua Grind, ne liniștim foamea, lăsăm bagajele în grija Doinei și urcăm până la vârful La Om.

     Facem cale întoarsă și luăm la pas Creasta Sudică (marcaj: punct roșu), pe alocuri crenelată, cu porțiuni de custură, cățărări și descățărări făcute cu atenție, cu pajiști pline de garofițe, flori de colț și sângele-voinicului. Fetele s-au descurcat foarte bine pe această porțiune, Emilia cu un plus la impresie artistică.

     Aproape de șaua Funduri, a început ploaia torențială ce ne-a însoțit până la refugiul Funduri, unde aveam să dormim la noapte. Aici, erau deja 2 persoane din Ploiești și cu noi 8, refugiul s-a umplut. Nelson și Emilia au dormit la cort, amplasat in fața refugiului în potecă. Am mâncat și ne-am băgat la somn, moment în care au mai sosit încă 5 persoane. Ne-am înghesuit și am adunat 15 persoane într-un refugiu mare/mic cât debaraua. Mai greu a fost dimineața la trezire când „piesele de lego” ieșeau greu din cutie.

     Facem bagajele, mâncăm, urcăm repede în șaua Funduri de unde luăm la pas marcajul triunghi albastru pe valea Urzicii. O singură porțiune de traseu a fost mai dificilă, unde din cauza ploii stânca era umedă și aluneca și a fost nevoie de asigurare cu o cordelină.

     Oprim la Cerdacul Stanciului și la Peștera Stanciului, trecem de impresionantul și Marele Grohotiș, admirăm Colțul Carugelor (info: cărugea înseamnă garofiță) și pe lângă Umerii Pietrei Craiului ieșim la refugiul Șpirlea.

     Cu gândul la maxi-taxi, grăbim pasul până la Plaiul Foii, de unde Dan ne repede până la autogara din Brașov. Noi plecăm înspre Galați, iar Dan face cale-întorsă către Plaiul Foii pentru a aduna și restul găștii.

     Am trăit un weekend frumos, plin de inedit, piatră și prietenie. Mulțumesc colegilor de tură pentru: atlasul florilor Emiliei, poveștile lui Nelson și Dan, inspirația lui Edi pentru tură, starea de spirit a lui Alex și George, curajul fetelor Cătălina, Daniela și Doina de a se bucura din plin de frumusețea traseelor!

Retezat SkyRace 2015

     Dacă alături Retezatului cuvântul SkyRace rezultă un mix de curiozitate, emoție și provocare. Aceste lucruri le-am simțit în momentul înscrierii la acest eveniment, un nou tip de alergare montană la peste 2000 m altitudine cu înclinații de peste 30% și cu porțiuni de traseu care necesită folosirea mâinilor sau a bețelor de trekking.

     Am plecat din Galați alături de Vali, Floricica, Cristi și Marian, de joi după-amiază, dormind la o pensiune aproape de Sibiu, de unde ne-am continuat drumul vineri dimineață până la Câmpu lui Neag, unde ne-am cazat. După ridicarea kiturilor de participare de la complexul Cheile Buții și o masă copioasă, am plecat să ne dezmorțim picioarele în Cheile Scorotei și pe o urcare lejeră până la barajul Valea de Pești.

     Spre seară, am participat la ședința tehnică a cursei, de unde aveam să primim multe informații utile de la organizatori, care au încercat să ne bage puțin în priză, informați fiind că vremea va fi ploioasă în cursă și pot apărea unele surprize. Nu ne-am fi dorit în niciun caz scurtarea cursei, cu atât mai puțin o amânare! Decid să iau o borsetă, o jachetă de ploaie de goretex subțirică, un bidon cu apă și gel, plus 2 batoane energizante.

    Într-adevăr, sâmbătă dimineață, plafonul de nori era destul de jos, curând avea să înceapă și ploaia. Și a plouat bine, torențial până aproape de ora cursei cu startul din parcarea din Cheile Buții. Aici, participanți numeroși, emoționați, colorat echipați, muzică la maxim, atmosferă demnă de o astfel de competiție.

     La ora 9 fix se dă startul. Ca de obicei, mă așez cam în spate și cum eu sunt mai friguros de fel trebuie să alerg mai repede pentru a mă încălzi. Se aleargă repede, de parcă n-ar fi o cursă de 28 de km. Ieșim pe asfalt, iar după un km facem dreapta și ne încadrăm către schitul Pleșa-Dâlma Mare pe un drum forestier plin de noroi, unde pun în funcțiune bețele de trekking. Fiind stresat de acel timp intermediar din golul alpin, nu am timp să mă bucur de peisaj (nici nu prea aveam cum, fiind ceață), dar urc bine prin pădure. Aveam să ajung la punctul de control într-o oră și 1 minut, ceea ce îmi dă aripi pentru culmea Pleșa-Piule, această creastă de dinozaur calcaros. Ceața este răspândită de vânt și ușor pot desluși ca un elev la prima lecție de geografie a Retezaului, anumite văi și culmi ale masivului. 

     La o oră și 50 de minute de la start, ajung pe vf. Piule, de unde cobor către șaua Scorota. Aici, o cordelină asigură coborârea participanților, dar daca vrei să cobori pe ea mai mult încurcă decât ajută, pentru că majoritatea alergătorilor se țin de ea în același timp și se crează un balans ce te poate dezechilibra.

     De aici, urmează o coborâre frumoasă către refugiul Salvamont Buta, cu al doilea timp intermediar, unde ajung la 2 ore și 25 de minute de la start. Pe această bucată, in fața mea aleargă un tip bine legat, dar care alunecă la un moment dat pe o piatră. Mă opresc, dau să-l ajut, dar omul se comportă ciudat, urlând și chiuind din toți rărunchii. O fi pierdut un pariu, o fi fost decepția prea mare, dar suntem totuși la o alergare unde trebuie să ne bucurăm de fiecare moment pe munte. Merg mai departe...

     De la refugiul Salvamont Buta, potecile se despart, unii către Cheile Buții, eu urmez spre Custura prin șaua Plaiului Mic într-o urcare ce încântă.

     Din șa, dau să disting vf. Custura și de fiecare dată dau greș. Acum conștientizez că ar fi fost imposibil. Dacă la început, urcarea este lină și pot alerga, cu timpul iau în altitudine, mi-e frig și greu să mai alerg. Trag jacheta de la Patagonia pe mine și urc susținut. 

     Ajung într-un final și pe vf. Custura (2457 m altitudine), salut vitejii voluntari (Respect!) mă bucură enorm acest lucru și de aici știu că am doar de coborât. 

     Ceața îmi permite pentru câteva secunde să privesc călimara de cerneală a Tăurilor Custurii, creându-mi o senzație de peisaj neprielnic. 

     Dar ce coborâre! Nu aveam de unde să știu: pe de-a dreptul pe o pajiște alpină presărată cu bolovani, pe o potecă temporar conturată de către cei din fața mea. Calc strâmb de căteva ori, iar mai târziu cad pe spate direct din picioare. Îmi revin repede și alerg susținut.

     Intru în pădure, cobor abrupt până la punctul de control de la valea Mării. Fetele sunt draguțe, fac galerie, în speranța că voi termina alergarea într-un timp de sub 5 ore. Coapsele le simt aproape de explozie, dar merg și alerg pe alocuri pe un drum forestier necontenit pentru a ajunge în punctul „La Fânațe”. Alături de coleg de alergare, dăm să ieșim către finish, ceasul arată căteva secunde peste 5 ore, urmează ultima noroială și punctul de sosire: 5 ore, 2 minute și 7 secunde.

      Mamă, ce tare, sunt bucuros de acest timp obținut, ce nu-l visam azi-dimineață!

     Pentru statistică: locul 47 la general din 303 concurenți, locul 43 la masculin, locul 21 la categoria sub 35 de ani.

     La sosire, îmi revin repede cu două banane, câteva pahare de energizant și două doze mici de bere fără alcool. Mi-era poftă! Atmosfera este frumoasă și amicală, soarele dogorește iar trupa continuă să sosească. Stau la vorbă cu Claudia cu care nu ne mai văzusem de ceva vreme, cu Vali și Flori.

     E clar: a fost o zi reușită, cu cea mai frumoasă alergare montană la care am participat până acum (nu am participat la prea multe!). 

      Bravo Retezat, felicitări participanților, bravo organizatorilor și voluntarilor! 

Tot mai Eco la maraton - 9 Mai 2015

     Bine-ați venit pentru a treia oară la Moieciu de Sus, la Ecomarathon, o alergare montană unică în țară ce trebuie bifată an de an. Este mult prea frumos aici, peisajul, oamenii, potecile, totul potrivindu-se pentru a fi alături de tine.

     Am poposit la Moieciu de vineri după-amiază, unde ca de obicei ne oprim la căminul cultural pentru a ridica kitul de participare. La intrare, o fată îmbrăcată frumos în port popular ne salută de bun-venit. Organizarea fiind ireproșabilă, totul decurge repede după care ne îndreptăm către pensiunea Oana și Iulia, acolo unde făcusem rezervare încă din luna ianuarie.

     Avem timp să urcăm măgura din spatele pensiunii, pentru a ne face poftă pentru masa de seară. Mă bag în pat devreme, dar nu cred că am adunat mai mult de 6 ore dormite toată noapte din pricina emoțiilor și a poveștii ce urma să se scrie ziua următoare.

     La 6 dimineața sunt în picioare, mănânc ceva mai consistent, nu am liniște și ies prin împrejurimi. Pe la 8 mă îmbrac, facem poza de grup împreună cu gașca de alergare de pe faleza Dunării și ne îndreptăm către centrul satului: atmosfera senzațională, lume ca la urs.

     Marian, eu, Cristi și Vali

Câți oameni au fost la start? Răspuns corect: Toți!

Cu Gabriela, care a promis că la anul va alerga la proba de cros

     Intru în zona de start, nu sunt sigur unde să ma poziționez, recunosc câteva persoane pe care le știu cu timpi de 5 ore și jumătate și mă așez în preajma lor. Mica mea strategie este de a considera fiecare buclă ca o cursă separată cu timpi diferiți. Numărăm, cântăm și se dă startul la înghesuială. Drumul comunal pare foarte îngust, unii își dau coate nevinovate, probabil cu gândul la traversarea podețului de la ieșirea din sat. Poate ar fi bine ca startul dintre cros și maraton să fie decalat cu 5-10 minute. Văd că am un ritm bun, dar nu mă regăsesc, neputându-mă bucura de alergare, simțind picioarele grele.

     Traversez renumita podișcă refăcută cu ocazia Ecomarathonului și dau la deal. Îmi place această urcare în șir indian, de unde aveam să ieșim la primul punct de hidratare.  Încă puțin și începe prima coborâre. Pădurea este fantastică, iar mai jos, verdele crud al ierbii rupe privirea. Încă o urcare scurtă către punctul de control și alimentare de la Fundata și din nou la vale, dar pe asfalt. Urmează cea mai frumoasă coborâre a Ecomarathonului ce ne readuce în sat pentru intrarea pe bucla a doua (timpul primei bucle 1 oră și 27 de minute, pentru care sunt mulțumit).

     Bucla doi este cea mai frumoasă, dar și cea mai grea parte a cursei – părerea mea. Urcarea din centrul satului este teribil de frumoasă, într-un zumzăit de microfon al celor ce termină proba de cros. Este porțiunea cea mai darnică în peisaje, către Bucegi și Piatra Craiului. Am chef de alergare, știind că nu prea am spor de la Cheile Grădiștei spre Fundata. Norii se adună ușor, de unde are să înceapă și ploaia. Timpul pe această buclă este de 1 oră și 59 de minute.

     Încep bucla 3 cu oboseală în picioare, urc precum un tractoraș, dar pe ploaie nu zoresc deloc. Sunt aproape singur pe acest segment, parcă toți ceilalți colegi de alergare intrând în pământ. De-abia aștept să ies în culme și să aleeeeeerg! Ies la forestierul către Guțanu și urmează urcarea către poiană. Sunt depășit de 10-12 participanți, nu bag de seamă și-mi văd de ale mele gânduri. Îmi croiesc noi planuri de drumeție montană pentru acest an, altele pentru alergare. Timpul trece și arunc picioarele către final, iar coborârea din „Cucuiata” este tare plăcută. Timp final: 5 ore și 18 minute, cu 26 de minute mai bine față de anul trecut.

Alături de cel mai important suporter, Cătălina

     Sunt mulțumit de rezultat, având satisfacția unui progres, dar știu că mai este mult de muncă..., iar plăcerea alergatului să crească!

Unde mi-e Ciubotea

       În această drumeție, am fost 7 amici: Luminița și Robert, Marilena și Sorin, Gabriel, Cătălina și Cătălin. Am ajuns la pensiune vineri-seară în Poarta Branului.

     Sâmbătă dimineață la ora 8.30 am plecat în traseu prin poiana Zanoaga, unde găsim un stâlp indicator cu doua săgeți diferite pentru valea Ciubotea (marcaj: triunghi galben) și valea Gaura (marcaj: cruce roșie).

     Vremea este foarte bună și avem spor la mers. Suntem depășiți în urcare de o echipă de 2 fete ce se antrenează pentru Marathon 7500 și un cuplu (el+ea) cu rucsaci mici, probabil antrenament pentru același concurs de alergare montană. Dar nici fetele noastre nu sunt mai prejos, sunt super-fete!

Nu am zorit pe traseu, încercând să ne bucurăm cât mai mult de peisajele frumoase oferite de această vale a Ciubotei. Traseul în treptele glaciare reprezintă o urcare continuă, în capătul văii ne orientăm către dreapta pe un hățaș și ieșim pe o culme ce ne urcă susținut către vârful Scara.

Puțină ceață, vreme devine mai rece, traversăm câteva limbi de zăpadă și urcăm către cabana și vârful Omu.

     La cabana, foarte aglomerat, ne luăm locurile unde vom sta în dormitorul comun (30 lei/loc, 36 de locuri - toate ocupate peste noapte). 

Prețurile de la cabană cam mari: ciorbă de legume -10 lei, piure cu cabanos - 17 lei, un ceai - 3 lei, o bere - 7 lei, o felie de pâine - 25 de bani. Am avut mâncare și din traistă.

     Seara pe la ora 9, s-a dat stingerea, unde în foiala de rucsaci, saci de dormit, bocanci....am adormit, unii mai mult, alții mai puțin. Mă așteptam să fie o orchestră de sforăituri, dar a fost ok, s-a „cântat” în surdină!

     Dimineața la 6.30 ne-am trezit, am luat o omletă (8 lei), și cu rucsacul în spinare am dat la vale până în șaua Hornurilor, de unde ne-am încadrat pe marcajul cruce roșie pe valea Gaura, unde găsim mai multă zăpadă comparativ cu Ciubotea.

     Coborârea este încântătoare, traversând cu grijă un horn plin cu zăpadă dar cu urme bine-bătute de bocanc, încă o porțiune cu lanțuri și ieșim într-o poiană unde mâncăm ultimele provizii din rucsac.

     Continuăm coborârea și ajungem într-o poiană de unde ne abatem pentru 100 de metri la cascada Moara Dracului, o cădere surprinzătoare și destul de înaltă de apă.

     Ajungem și în poiana Gaura, unde se află și o stână, urcăm în șaua Polițe și coborâm către Poiana Zănoaga, de unde în jurul orei 3 după-amiaza ajungem la pensiune la mașini.

     Venind pe la Tg.Secuiesc - Adjud - Focșani, am ajuns în Galați în jurul orei 22.30.

     Îmi doream de ceva vreme să merg pe aceste două trasee mai puțin umblate ale Bucegiului, văi frumoase, sălbatice și cu urcări plăcute picioarelor, dar si sufletului. Încă o dată, mi se confirmă faptul că într-o echipă restrânsă de 6-8-maxim 10 persoane, plăcerea mersului pe munte și buna-dispoziție sunt direct proporțional cu altitudinea.