Izvoarele Trotușului

    Pasionat de geografie și drumeție, dintotdeauna am fost interesat să aflu locuri inedite cum ar fi obârșia principalelor râuri de la noi din țară.

     Primele triburi umane când descopereau un izvor cu apă trebuiau să anunțe celorlalți de existența lui, asigurându-se în acest fel supraviețuirea grupului. Acum nu mai este cazul, dar oportunitatea unui weekend montan în pasul Ghimeș ne-a oferit șansa să vizităm izvoarele râului Trotuș (în maghiară Tátros – în traducere „râul tătarilor”). Râul Trotuş are o lungime totală de 162 km, fiind unul din afluenţii principali ai Siretului, al şaselea ca lungime, al patrulea ca bazin hidrografic şi al doilea ca debit multianual.

     Căutând pe hartă și întrebând localnicii, am aflat că cele trei izvoare ale Trotușului se adună de pe versantul nordic al Muntelui lui Petru din munții Ciucului. Astfel am pornit din Făgețel către capătul satului, ajungând la cabana Piposz Birtok, iar de acolo am urcat pieptiș pe o potecă veche de grăniceri către muntele lui Petru.

    Când eram puști, am prins la bunicii mei în zona Măgura de Buzău, tradiția de nuntă numită prăjina miresei. Socrul mic înălța în fața casei miresei o prăjină înaltă de 6-8 metri, în vârful căreia se fixa un brad împodobit și un sac cu merinde, cozonac și câțiva bănuți. Înainte de hora miresei, mai mulți flăcăi din sat încercau pe rând să urce această prajină până în vârf pentru a lua acest sac, împărțind cozonacul cu nuntașii. Între timp tradiția a dispărut la Buzău, mare fiind surpriza să regăsesc acest obicei arhaic la Făgețel.

Singurul magazin din Făgețel

    Ieșind în culmea Făgețelului, am întâlnit pentru câteva sute de metri marcajul bandă roșie, reprezentând creasta principală a Carpaților. Poteca urcă spre vârful Viscol și merge mai departe către munții Nemira. Noi ne abatem în stânga, pentru a descoperi primul izvor al Trotușului, țuțuroiul amenajat fiind situat într-un pâlc de brazi pitici, firul permanent al izvorului fiind situat câteva zeci de metri mai sus.

     Urcăm în culmea Păltiniș, unde am găsit poteca marcată cu bandă galbenă. Ne îndreptăm către muchia Beneș, descoperind o săgeată indicatoare ce ne trimite 100 de metri în stânga, la baza unor brazi solizi către al doilea izvor al Trotușului, declarat oficial printr-un indicator turistic.

     Revenind în culme, continuăm drumeția și găsim chiar în potecă un al treilea izvor al Trotușului, cu debit redus, ce probabil vara își pierde firul pe vale. Acest izvor pare a fi situat la o altitudine mai mare comparativ cu celelalte două, din acest punct de vedere putând fi considerat izvorul geografic. Dar, acest lucru ar putea fi studiat de persoane abilitate. 

     Închidem potcoava Făgețelului, părăsind marcajul bandă galbenă, urmărind în stânga culmea Rândașului, ce ne duce într-o coborăre lentă pitorească aproape de mânăstirea Făgețel, situată înainte de serpentinele ce suie în pasul Ghimeș. Întregul circuit are lungimea de 22 km, putând fi parcurs într-un ritm lejer în aproximativ 5 ore cu pauze.

Rumburak fără inel, dar cu casa mai mică

Vedere către pasul Ghimeș

Iarnă la Harghita-Mădăraș

      Sfârșitul lunii ianuarie este perioada ideală pentru o vacanță activă pe pârtiile de schi sau pe potecile turistice, în cazul in care ești pasionat de drumeție sau alergare montană. Cu aceste gânduri, am decis să petrecem câteva zile la munte alături de prieteni, fetele alegând schiul, iar eu trail-running-ul. Am încercat tainele schiului, în urmă cu vreo 10 ani la Straja, nu prea s-a lipit de mine, preferând să stau pe marginea pârtiilor sau, mai nou, să alerg prin preajma lor.

    Pentru această iarnă, am decis să mergem la Harghita-Mădăraș, situată la o altitudine de 1700 m, cu pârtii bine puse la punct având grade diferite de dificultate, peisaje superbe, unde zăpada se menține mult timp datorită temperaturilor scăzute specifice zonei.

     Pentru un acces facil către Mădăraș, am decis să ne cazăm la o casă de vacanță din satul Izvoare, o așezare de tip cătun, ce cu timpul și cu construcția numeroaselor cabane și pensiuni, a devenit un loc de vacanță agreabil. Locuitorii au intuit că singura șansă de dezvoltare și susținere a zonei este turismul.

       Din capătul satului, drumul local, aproape în totalitate asfaltat, urcă la Harghita Mădăraș pe o lungime de 12 km. Se percepe o taxă de 12 lei de mașină, recomandat fiind să avem lanțuri de iarnă pentru anvelope, drumul fiind îngust și sinuos.

      Dacă ziua de miercuri a fost alocată deplasării noastre de la Galați la Izvoare (distanță 360 km), dar mai ales socializării de la cabană, joi dimineață am plecat cu gândul către Mădăraș și am ajuns la pârtia de schi de la Băile Homorod, situată cam la 40 de km de cazare. Cum așa: la Mădăraș fiind viscol, vizibilitate redusă, iar instalațiile oprite, ne-am orientat repede către cea mai apropiată pârtie de schi din zonă, la Homorod și bine am făcut. Pârtia este amplasată în apropierea drumului național, are o lungime de aproape 600 m, este deservită de un teleschi, fiind dotată cu tunuri de zăpadă și instalație de nocturnă.

     Următoarele două zile am urcat la pârtiile de la Mădăraș, am lăsat mașinile în parcare, o parte dintre noi alegând să-și închirieze echipament de schi, tarifele fiind decente. Se poate schia pe 5 pârtii cu grade diferite de dificultate, deservite de trei instalații de teleschi. Ce mi-a atras atenția încă de la început: nu este aglomerație până la refuz, existând totodată pârtii separate pentru sanie, dar și pentru copii. Am observat că timpul la teleschi este acceptabil, chiar și în condițiile unor zile de weekend. Peste tot în această zonă te simți ca la Budapesta, auzindu-se doar graiul maghiar, este normal să fie așa unde etnia maghiară  este în proporție de peste 85%, însă dacă la o terasă sau restaurant soliciți ceva în românește, ești servit prompt, fără nicio problemă. Mă amuză cum stâlcesc unele cuvinte, limba maghiară neavând genuri masculin, feminin sau neutru, fiind încurcați de aceste driblinguri lingvistice românești. Amplasarea pârtiilor la o altitudine destul de mare, la 1600 m, asociate unor temperaturi specifice zonei harghitene, înseamnă un strat gros de zăpadă ce persistă timp îndelungat.

     După o zi activă pe pârtiile de schi și pe potecile de munte, seara pe terasa cabanei am putut experimenta pentru prima dată „ciubăreala”, mai exact piscina-ciubăr construită din lemn în care apa este încălzită cu ajutorul unei sobe. Scandinavii, utilizatori de zeci de ani ai ciubărului susțin că folosirea regulată a ciubărului îmbunătățește sănătatea fizică și circulația sanguină, reducând riscul de răceala, stimulând metabolismul. 

    Ciubărul folosit alături de prieteni are un efect maxim de relaxare și recreere, obținând o stare de bine și de neuitat.

    Într-una din zile, am urcat pe vârful Mădăraș (1801 m altitudine), unde am descoperit o priveliște fantastică către munții Bucegi, Piatra Craiului și Făgaraș, beneficiind de o vizibilitate clară. Urmând traseul marcat cu triunghi albastru, de la pârtia de schi până pe vârf am făcut aproape o oră într-un ritm lejer de mers. Vârful, mai mult un platou, este acoperit de cruci și stâlpi inscripționați cu nume maghiare, nereușind să aflu simbolul acestora, tot ce știu este că vârful Mădăraș este considerat „muntele sacru al maghiarilor”, un loc de pelerinaj la zile de sărbătoare. Mă lasă rece toate prejudecățile unora ce încă le aud despre relațiile interetnice, zona Harghita mi se pare deosebită, apreciind rigoarea cu care sunt făcute lucrurile, seriozitatea și ospitalitatea oamenilor, dar și varietatea mâncărurilor și tradițiilor locale.