Maratonul Argonauților 2019

     Prima alergare în 2019 am planificat-o la Maratonul Argonauților, o cursă apărută recent în calendar (fiind la a II-a ediție). Caracteristicile cursei (39 km cu 1500 m diferență de nivel) și distanța relativ apropiată de Galați (180 km) m-au determinat să includ această cursă în planul de antrenament pentru principalul obiectiv din acest an - UTMB.

     Nemaigăsind cazare în zonă, am plecat sâmbătă dimineață din Galați împreună cu Ana Maria, Cristi și Emi, pe o vreme mohorâtă către cheile Dobrogei, locul de start al cursei. Deîndată ajunși, ne-am echipat repede, am ridicat kiturile de participare și ne-am prezentat la start. 
     Necunoscând traseul, m-am așezat la start mai în față și dus am fost. După prima urcare, majoritatea alergătorilor ne-am poziționat în șir indian, eu fiind undeva pe locul 7 sau 8. Planul de cursă era destul de simplu: aleargă cât poți de mult, cu daune cât mai puține la finalul cursei, ținând cont de căzătura avută pe culmea Pricopanului, fiind adunat cu fărașul. Ritmul este bun alergând alături de Marian Vasile, cu care mă cunoșteam de la ultra-maratonul de la Lavaredo din 2017. La intrarea pe o vale îngustă, doi alergători de la proba de cros mă depășesc, crescând ușor viteza.
     La punctul de control unde traseele de maraton și de cros se despart suntem ajunși din spate de către Radu Milea, unul dintre cei mai experimentați alergători de trail. Sunt pe locul 5, alergând în urmărirea celor doi din față aflați cam la 200 de metri. Profilul cursei permite contact vizual bun între alergători, mai ales atunci când devii urmăritor, nu urmărit.

     Traseul urmează firul unei văi, urcând ulterior la mânăstirea Sf.Ioan Casian (km.16), iar de aici traseul bine marcat pe această porțiune ne duce pe niște coclauri și câmpuri răsărite, la un moment dat trebuind să traversăm calea ferată ce duce către Tulcea. Am rămas singur, primii trei clasați fiind în fața mea la aproape jumătate de kilometru, iar în spate nu mai observ pe nimeni. La km. 25, ajung la punctul de control de la Gura Dobrogei, de unde o urcare abruptă iese pe lângă Peștera Liliecilor către schitul din zonă.

       Următorii kilometri sunt alergați pe un drum de pământ ce trece la un moment dat pe sub viaductul Casimcea, o construcție impresionantă după planurile inginerului Anghel Saligny.

     Am pierdut contactul cu primii trei alergători din față, aruncând mai des ochii pe ceas (semn de plictiseală). Îmi place ideea de alergare pe aceste meleaguri pline de istorie și legende, în ciuda peisajului mai puțin darnic.

       Sporesc pașii în alergare, în depărtare îi revăd pe primii trei clasați. Să încerc să mă țin după ei?! Oare ei au încetinit sau eu alerg mai bine? Prin aripi, curând, aveam să aflu că accidentarea lui Radu recidivase, el fiind nevoit să reducă viteza, iar ceilalți doi alergători Victor (Spătaru și Iliescu) nu mai aveau energia de la începutul cursei. 

        După urcarea și coborârea către peștera Sf.Ioan Casian, îl depășesc pe Victor Iliescu, însă puțin mai jos de mânăstire, marcajele lipsesc cu desăvârșire. Pe platou dibuim cu greu câteva marcaje, vântul ce bate strașnic anunțând venirea ploii. 

       Ultima porțiune a traseului este pe „brâul de mijloc” al cheilor, o potecă neclară ce ne duce către linia de sosire. Ies pe asfalt alături de Victor Spătaru, arunc picioarele și accelerez, astfel încât trec primul linia de sosire a maratonului. Am obținut un rezultat încurajator în contextul următoarelor alergări din acest an, semn că volumul de kilometri adunați în această iarnă a contat în pregătire. La decizia organizatorilor, nu am mai urcat pe niciun podium, premierea la maraton nemaiavând loc din cauza vremii ploioase. Nici nu mai contează, una peste alta, a fost o alergare bună, descoperind locuri noi ale Dobrogei neumblate. Tocmai ce am adăugat în clasorul amintirilor, primul loc al unui maraton montan.