Transylvania 80K

Data: 18 mai 2019
Caracteristici: 70 km, +4100 m diferență de nivel
Număr de concurs: 8089
Timp final: 10 ore, 6 minute, 41 secunde
Link: https://www.transylvania100k.com/

Clasare:
- locul 4 la categoria Senior 18-39 ani.
- locul 7 în clasamentul open masculin.

    Cea mai lungă cursă din prima jumătate a anului am zis să fie Transylvania100, cursa de 80 de km. Din cauza condițiilor meteo și a zăpezii mari așternute pe văile Bucegiului, organizatorii au fost nevoiți să modifice traseele, proba de 80K având doar o lungime de 70 de km cu 4100 m diferență de nivel. 
     Startul cursei fiind la ora 7.00 alături de concurenții de la 50K și 100K, s-a plecat destul de tare, unii mai îmbrăcați decât alții ținând cont de prognoza vremii. După primii kilometri și prima pantă mai serioasă s-a format un lung șir indian. Mi-a plăcut mult coborârea din Poiana Râșnovenilor către Ciubotea, pe o potecă inedită și mai rar folosită de către turiști. Ca de obicei, am avut momente când am regretat că nu mi-am luat bețele de alergare, nu știu ce-i în capul meu, dar mereu zic că mi-e mai bine fără ele.
       Am înotat de câteva ori prin zăpada pe poteca ce urcă din poiana Guțanu la refugiul Bătrâna, însă marele minus a reprezentat lejeritatea cu care m-am rătăcit de două ori de aiurea, prima dată la intrarea pe poteca de la Peștera spre șaua Lăptici, iar a doua oară la coborârea către lacul Bolboci, unde m-am trezit din senin cu zăpada până la brâu, am dat înainte și am ieșit undeva mai jos de lacul Bolboci. Aici am pierdut timp prețios, pentru a reintra în traseu și a ajunge la punctul de control de la cabană. Punctul de control fiind bine aprovizionat, am reușit să mănânc câteva felii de pizza și să beau multă cola, ca pe plajă în studenție la Costinești. Traseul a continuat pe plaiul lui Mircea către șaua Tătarului, mai departe prin Strungulița către refugiul Strunga, nimic senzational, poate doar zăpada așternută cu câteva zile în urmă fiind cea care a impiedicat uneori alergarea. Am coborât abrupt pe valea Bângăleasa, de unde se urcă în poiana Guțanu, pe poteca renumită din  bucla 3 a Ecomarathonului. Urcând de la monumentul militarilor israeliți în poiana Gaura, mi-am reamintit de vestita urcare către refugiul Diana de la MPC. Penultima porțiune a traseului este comună cu cea de la începutul cursei, doar ultimii 5 kilometri urmează muchia Grajdului ce ne scoate la Bran în curtea castelului.
     Ediția din acest an a fost inedită datorită traseului nou creat, dar bine semnalizat de către organizatori și al numărului foarte mare de alergători (peste jumătate dintre ei fiind străini). La anul vreau să alerg la 100K!

Via Maria Theresia 2018

       Sunt multe de spus despre această cursă, la care îmi tot doream să ajung și să particip. Probabil, este cursa din care am avut cel mai mult de învățat în acest an, lecțiile învățate din această cursă, cu siguranță ajutându-mă pe viitor.
    Ultra-maratonul montan este constituit din mai multe faze succesive: prima fază reprezintă momentul în care te-ai decis să participi, înscrierea și stabilirea strategiei de alergare. La un ultra-maraton îmi place să-mi creionez singur scenariile, să îmi desenez traseul și apoi să transpir pe drumul desenat. A doua fază reprezintă alergarea propriu-zisă, de la start la finiș, iar cea de-a treia fază este etapa concluziilor și a poveștilor, cea fără de care cu greu aș fi găsit motivația pentru o nouă alergare.
        Analizând traseul cursei de 81 de km și 4000 m diferență de nivel, timpii înregistrați anii trecuți, îmi doream un timp de 11 ore. După cursă, mi-am dat seama că nu aveam cum să obțin acest timp, concluzia fiind că am obținut un timp bun conform pregătirii și formei de moment. A fost o cursă la care am pornit fără a simți bucuria și emoția alergării, punând acest lucru mai mult pe seama oboselii acumulate.
        Pe scurt, ce trebuia să fac și nu am fost atent:
- din cauza distanței mari de la Galați în pasul Tihuța (480 de km) ar fi fost bine să fii plecat de joi. Eu am plecat vineri dimineață și am condus pe drumurile patriei aproape 8 ore, resimțind oboseala șofatului.
- după-amiază nu m-am putut odihni, seara am adormit târziu și m-am trezit destul de devreme, în jurul orei 3.45, urmând ca la ora 5.00 să fim preluați cu autocarul din camping către start la cantonul Tihuța.
- nu mă întreba cum am alergat primii 10-12 km ai cursei, pentru că nu îmi amintesc aproape nimic, fiind apatic și neimplicat în alergare. Pe fond de oboseală, nu am reușit să ma alimentez bine atât înainte de cursă, cât și pe parcursul ei.
- de obicei, sunt foarte atent la echipamentul cu care voi alerga, studiind de fiecare dată regulamentul competiției. Am decis să alerg cu modelul Mutant de la La Sportiva, însă seara înainte de cursă am observat că uitasem branțurile acasă. Norocul meu a fost că mai luasem de acasă perechea de rezervă, modelul UltraRaptor tot de la La Sportiva, dar nepotriviți pentru astfel de cursă, lucru ce l-am aflat ulterior pe picioarele mele în timpul cursei.
- cursa este alergabilă, mult prea pe fugă pentru stilul meu „încet, dar tot înainte”. Profilul cursei pentru ultimii 30 de km pare unul pe coborâre, însă succesiunea multiplă de urcări și coborâri scurte reprezentau „cocoașele” de pe harta cursei. Mi-am dat seama că nu am avut un antrenament specific VMT-ului. 
     
       Dar să povestesc puțin și despre cursă, planificată în cele mai mici detalii de către Tășuleasa Social, experiența de alergare a lui Tiberiu Ușeriu punându-și amprenta în organizarea deosebită a VMT-ului. Traseul a fost bine marcat, punctele de control ultra-alimentate și animate de către voluntarii disponibili oricând să te ajute cu un sfat.
      Startul cursei s-a dat la ora 6.00 de la cantonul Tihuța, cei aproape 100 de participanți pornind la frontală pe potecile Călimanilor. Vremea a fost prielnică alergării, în ciuda ploii torențiale căzută spre seară, însă participanții de la maraton și primii clasați de la ultra nu au avut probleme. Mi-a plăcut urcarea de la Tăul Zânelor pe Bistricior, apoi pe poteca plină de jnepeniș, m-am simțit ca în armata americană ce se antrena sărind cauciucuri. Alergând ultra-maratonul, m-am bucurat de peisajele extraordinare ale munților Călimani, ajungând și pe cel mai înalt vârf, pe Pietrosul Călimanilor (alt. 2100 m). 

La final alături de Sofia, supărată de „ce tot face tati de nu mai vine?!” :)

Data: 25 august 2018

Caracteristici: 81 km, + 4100 m diferență de nivel

Număr de concurs: 44

Timp final: 11 ore, 19 minute, 40 secunde

Clasare: locul 9 în clasamentul open masculin. 

     Vreau să mai particip încă o dată la VMT, cu un obiectiv mai îndrăzneț, în contextul unui traseu cunoscut și a unei mai bune pregătiri.

Marathon 8500

Câteva date de intrare:
- 110 km de alergare montană în echipă de doi parteneri, aproape 8500 m diferență de nivel pozitivă și tot atât negativă;
- timp limită 35 de ore;
- 26 echipe masculin la start, 9 echipe au reușit să treacă linia de sosire.

    De la deschiderea înscrierilor pentru prima ediție a cursei de „Marathon 8500”, am știut că este o alergare lungă și grea, însă îmi doream o asemenea experiență. Totodată, participările precedente la Hobby (de 2 ori) și la Elită (tot de 2 ori) constituiau un plus pentru obținerea unui timp și rezultat bun la această competiție. Cel mai important lucru la această cursă îl reprezintă ECHIPA, alegerea unui partener de încredere în care să te poți baza, cu care să pornești la un drum azi și să te întorci mâine.

    Nu am să amintesc fazele de formare a echipei, împreună cu Alex Neacșu ne-am înscris cu denumirea sugestivă „Duios ca o drujbă”, în acest mod gândind noi să parcurgem și să trăim această cursă: încet și constanți, uneori gălăgioși, dar motivați.

Pe faleza Dunării

La EcoMarathon

      Locuind acum în orașe diferite, Galați și București, nu am reușit să ne întâlnim de multe ori, însă planul de antrenament, precum și planul de cursă l-am întocmit împreună prin telefon și facebook. Fiecare dintre noi ne-am ținut de planul de alergare, ori de câte ori ne venea câte o idee o discutam, din cauza timpului (da știu, e cea mai comodă scuză!) nereușind să alergăm un weekend prelungit pe potecile Bucegiului înainte de concurs, așa cum planificasem inițial.

   Cu lecțiile făcute și planul întocmit am ajuns joi seara la Peștera, tabăra de bază a competiției. Ne-am cazat în apropiere, la pensiunea Octavian, rezervarea fiind făcută în același timp cu înscrierea. După aranjarea echipamentului, am participat la ședința tehnică, aflând ultimele noutăți, apoi ne-am băgat la somn, nu înainte de a mânca o nouă porție de paste. 

     Trezirea de dimineață a fost la ora 4.15., însă timpul trece repede atunci când te învârți prin cameră și ai falsa senzație că ai pierdut ceva, pe când doar nevinovatele emoții își fac prezența, ele dispărând odată cu primii pași de la start. Primii pași înaintea altor zeci de mii...

La start alături de cele „două belele”: Marian Șerban și Adi Teodorescu

Ne vedem mâineee....

     Organizatorii au verificat echipamentul obligatoriu înainte de start. Ne salutăm cu câțiva alergători cunoscuți, discutăm nelipsitele „probleme” înainte de start și pornim lejer. Startul a fost comun, atât pentru clasicul Marathon 7500, cât și pentru noul 8500. Știam că un stil de alergare economicos pe prima buclă (primii 30 de km, cu revenirea la Peștera) ne va ajuta în a doua parte a cursei, când oboseala și privarea de somn pot deveni o problemă, iar condițiile meteo se schimbă extrem de rapid. Marathon 8500 este o cursă în care efortul poate ajunge la limite extreme, trebuie să faci în așa fel încât oboseala să apară cât mai târziu în cursă. Orice ar fi, mergem până la capăt! Aruncând o privire pe lista echipelor participante, estimasem o clasare pe locul 4-5, în cazul unui scenariu fericit intuit de noi.

     După primii 2 km alergați pe asfalt, se crează un dop de alergători din cauza noroiului și a traversării unui izvor. Nu vrem să ne udăm la picioare atât de devreme, ocolind zona prin stânga. Dorind un ritm mai tare, Alex este nerăbdător și trage în față. Îi fac semn, singura noastră grijă acum este să nu forțăm. Oricât de încet am alergat, tot am depășit câteva echipe. Consumul de energie este mare, fiind atenți să nu apară niciodată senzația de foame și de sete. 

     Am ajuns în primul checkpoint (CP) de la cabana Cuibul Dorului în 55 de minute. De aici, urmează o urcare lejeră și apoi coborârea spre Cota 1400, pe această porțiune având grijă să nu ne accidentăm din cauza terenului. Din neatenție, aproape de telecabină facem o serpentină în plus, având ulterior grijă să ne orientăm către schitul Sf.Ana. De aici, tăiem pe de-a dreptul câteva serpentine ieșind aproape de echipa de la 7500 - Sponser Master Team (Pepi Țilea și Gică Blajiu), cea mai experimentată echipă de la toate cursele 7500. Văzându-ne numerele diferite de concurs, urcăm împreună pe Piciorul Pietrei Arse, poate cea mai frumoasă urcare din concurs. Ajungem la Piatra Arsă la 2 ore și 35 de minute de la start și coborâm atent pe Jepii Mari pentru a nu ne trezi prea devreme cu febră musculară la cvadricepși. 

     La intersecția Jepi, nu stăm în check-point mai mult de două minute, umplem bidoanele cu apă și urcăm către Babele pe Jepii Mici. Suntem ajunși din spate de echipa Accenture (Zsolt Kovasc și Bartha Balint), favoriții cursei de la 8500. Urcăm bine pe Jepi, traseul este evident, din când în când aruncăm o privire spre echipa amintită, ce se afla la 5 minute în spatele nostru. De altfel, pe coborârea de la Babele spre Peștera, suntem depășiți, ei alergând mult mai bine pe coborâre.

     La Peștera stăm câteva minute, refacem bagajul și proviziile pentru prima urcare la Omu. Suntem bine și optimiști, nu simțim deloc oboseală, exact cum ne-am propus să ajungem după această buclă. Cu toate că am intrat într-o luptă pentru primul loc al cursei, am stabilit împreună să ținem de planul și de timpii intermediari stabiliți și să nu forțăm prea mult, cursa fiind abia pe o treime parcursă. Însă, încurajările venite din tabără ne dau aripi, ajungând pentru prima dată la Omu la 6 ore și 50 de minute de la startul cursei, unde suntem întâmpinați de Floricica și Florin, echipa noastră suport în aceasta cursă (mulțumim!). Totodată, voluntarii ne verifică echipamentul, nu stăm prea mult la povești și coborâm pe valea Cerbului către Gura Diham (8 ore și 7 minute), unde suntem din nou depășiți de Accenture.

      De la Gura Diham pornim alene, resimțind efortul de la coborârea abruptă. Resimt un disconfort gastric, fiindu-mi greu la orice pas în alergare. Stomacul refuză orice, cu excepția unui baton de susan cu miere. Știu/sper că voi trece peste această fază, cu temerea că energia va scădea pe urcarea către Bucșoiu. Alex, de asemenea, simte ceva dureri la coapsă. Înaintăm cu viteză redusă, până aproape de Prepeleag (timp: 9 ore și 36 de minute)  nu cred că am reușit să legăm mai mult de cinci fraze între noi. Ploaia scurtă de vară ivită pe urcarea frustrantă spre Bucșoiu ne-a ajutat să trecem peste acest hop, ritmul nostru fiind acum unul bun. De pe Bucșoiu până la Omu prindem vânt puternic și ceață. 

      La Omu nu avem de ce să stăm prea mult timp și pornim către Mălăiești pentru bucla specifică probei de 8500. Pe poteca de vară suntem atenți să nu alunecăm pe cele două porțiuni cu zapadă netopită, aproape de cabana Mălăiești fiind ajunși din spate de către echipa Accenture, ce zăbovise mai mult timp în cabană la Omu. Noi aveam impresia că s-au dus mult în fața noastră. Urcăm toți 4 către Padina Crucii, din vorbă-n vorbă aflând că și ei au avut ceva probleme cu stomacul.

       Ajungem la refugiul Țigănești la 13 ore și 6 minute de la start, unde vântul și ceața s-au întețit și mai tare. Este rândul lui Alex să sufere din cauza stomacului, luând decizia să încetinim ritmul, iar la cabană la Omu să luăm o ciorbă de legume pentru a ne reveni. Stăm în jur de 15 minute în cabană, timp suficient pentru refacerea rucsacilor de alergare. Cred că aici și pe valea Ciubotea, s-a făcut diferența dintre noi și primii clasați. Zsolt și Balint coborau mai bine decât noi, experiența lor în ultramaratoane fiind mai vastă. 

   Știam că valea Ciubotea reprezintă cea mai grea coborâre de la 8500, lăsarea întunericului ne-a prins aproape de intrarea în pădure. Totuși, ne-a luat mai mai mult timp decât estimasem, iar odată cu venirea nopții este mult mai greu să recuperezi timpul pierdut. La Salvamont Bran luăm rapid câteva paste, umplem bidoanele cu apă și urcăm către șaua La Polițe, poteca de odinioară fiind acum transformată într-un drum forestier noroios. 

     Ajungem în check-point la valea Gaura la 18 ore și 10 minute, de aici poteca fiind ușor ambiguă. Dibuim drumul, trecem de cascadă, ieșim în poiană și dăm în sus în zona lanțurilor. Din cauza vântului, temperatura este mai joasă, ceața mult mai densă, iar noi nu ne mai putem orienta bine în teren. Cu greu dibuim poteca, precum și stâlpii. Track-ul de pe ceas ne-ar fi scos din încurcătură, însă bateria m-a lăsat demult (neatenție din partea mea!). Știu că trebuie să urcăm către șaua Hornurilor, însă nu nimerim poteca. Ne învârtim bezmetic în zonă, în acest fel am pierdut aproape jumătate de oră. Într-un final, găsim o lespede cu o săgeată indicatoare, iar după alte 15 minute distingem licuriciul de pe stâlpul din șa. Privarea de somn și oboseala încep să se resimtă. Ajungem la Omu pentru a 4-a oară în timpul de 20 de ore și 36 de minute. 

    Îndrumați fiind de către voluntarii de la Omu, prin ceața densă și vântul puternic continuăm spre Bătrâna, unde am pierdut poteca și stâlpii de marcaj. Oboseala ne joacă feste, avem senzația că mergem la vale, dar de fapt noi urcam către Doamnele. Pierdem din nou alte minute bune, însă din spate, vin alte două echipe de la 7500, iar în noua formulă reușim să redescoperim poteca. În zona jnepenișului, ceața dispare, de aici nemaiavând probleme cu orientarea. Ajungem în poiana Guțanu, zorii zilei trezind dorințe de alergare. Aproape de refugiul Strunga, ne informăm despre echipele din spate, ne dăm seama că nu mai putem pierde locul doi și continuăm alergarea ușoară către linia de sosire (timp final: 25 de ore și 35 de minute).

       La prima participare la 7500 imaginea unei clasări pe podium părea doar un vis frumos. Pas cu pas, an de an, kilometru după kilometru, cu multă consecvență și perseverență am reușit să obținem un rezultat meritat. 

Alături de Lucian și Flori

Sus pe podium (fără Alex, nevoit sa plece mai devreme la serviciu)

Duioși ca o drujbă

Pantofi pentru alergare montană

   Mereu în căutarea pantofilor „perfecți” pentru alergarea montană, îmi place să mă informez și să arunc o privire către picioarele alergătorilor la competiții. În general, observ cele mai populare branduri din domeniu: Salomon (în urmă cu 5-6 ani erau majoritari), La Sportiva, Hoka One One și Adidas, însă mărcile sunt mult mai multe și diverse.

    Primii pantofi de alergare montană cumpărați în 2012 au fost Montrail Masochist cu care am alergat la prima mea alergare - proba de hobby de la Marathon 7500. Nu am adunat mulți km cu ei, însă erau comozi, ușori, cu o aderență bună pe coborâri, pe pământ și piatră, tracțiune mulțumitoare pe urcare și pe suprafețe umede, având o talpa profilată specifică Gryptonite. Amortizarea este surprinzătoare, neașteptat de bună, comparativ cu alți pantofi lăudați la acest criteriu.

     Marca Montrail a fost preluată de către Columbia Sportswear, noile modele purtând denumirea de Columbia Montrail.

      Salomon XA Pro 3D Gtx a fost următorul pantof achiziționat. Cu aderență deosebită, impermeabili și o mulare bună pe picior, i-am alergat intens mai ales pe vreme ploioasă. Singurul minus al acestor pantofi este greutatea lor. Nu au un design deosebit, ba chiar sunt cam urâți, însă îi folosesc cu încredere oriunde și oricând, mai ales pe potecile pline cu noroi, nu prea ai cum să aluneci cu ei indiferent de tipul terenului. Mare atenție: purtați vara, având membrană de gore-tex, sunt șanse mari să te supraîncălzești. Sunt pantofi pentru orice, de la alergare pe coclauri până la traversări montane lungi. Au trecut cu brio testul suprem la Maratonul Pietrei Craiului în 2017, pe o vreme de iarnă cu multă zăpadă, noroi și gheață.

    A venit timpul modelului UltraRaptor de la La Sportiva, un pantof creat pentru alergări montane pe distanțe lungi și ultra-maratoane. Membrana respirabilă asigură o bună ventilație piciorului, bombeul cauciucat din vârf protejând degetele la loviturile cu pietrele. La finishul cursei de elită de la 7500, m-am trezit cu bombeul dezlipit parțial din cauza loviturilor în cursă. Talpa asigură o tracțiune superioară pe majoritatea suprafețelor, iar sistemul Impact Brake System asigură o amortizare bună la impactul cu solul. Ca majoritatea pantofilor de ultra, au o greutate puțin mai mare comparativ cu ceilalți pantofi de la La Sportiva. 

     Din dorința de a avea pantofi de alergare mai ușori, mi-am cumpărat modelul RaceUltra290 de la Inov8, cu greutatea de 290 de grame (de aici și denumirea). Mi-a plăcut de la început compromisul perfect între amortizare și greutate. Limba este căptușită, iar șireturile subțiri împreună cu zona întărită extinsă în jurul pantofului oferă siguranță pentru picior, indiferent de tipul terenului. 

          

        Recomand Inov8 RaceUltra290 atunci când vrei să alergi un ultramaraton cu un pantof ușor, cu aderență și amortizare bună. Acest pantof are atât de multe plusuri, fiindu-mi greu acum să-l vorbesc de rău.

      Alegerea pantofilor de alergare este un subiect vast, modelul potrivit putând fi ales funcție de mai multe criterii: obiectivele alese, nivelul de pregătire, buget,suprafața alergată, lungimea traseului, marcă preferată, pronație, greutate, material, număr.

Ultra-maraton CiucașX3 - 2017

     CiucașX3 este o alergare montană celebră în România, cu punctul de start și de sosire la Cheia. De câțiva ani, în al doilea weekend din septembrie, se întâlnesc cei mai buni alergători și pasionați de trail-running, numărul total de participanți înscriși fiind de aproape 2000 la toate cele trei curse din cadrul evenimentului. Chiar dacă simți că nu ești pregătit pentru a lua startul la cursa de ultramaraton, merită să îți programezi weekend-ul cu pricina în această zonă.

   Este un sentiment plăcut să alergi pe munte. Traseul este foarte variat, peisajul schimbător mai tot timpul, sunt și momente grele în cursă, însă, la final vei rămâne cu amintiri de neuitat, prieteni noi și o încredere în forțele proprii.
      Am vizualizat de multe ori cei 105 km sau cele 18-20 ore de alergare, gândindu-mă cum să le abordez. Un ultramaraton înseamnă ambiție, gândire pozitivă, psihic tare și mulți kilometri alergați. CiucașX3 este o cursă la care înscrierile se deschid pe la începutul lunii aprilie, astfel încât, stabilit ca obiectiv, vei fi motivat suficient încât să nu tragi prea tare mâța de coadă și să reușești să ieși la alergat pe frig, pe ploaie sau când somnul este mult prea dulce. Atunci când vei reuși să ieși mai des din zona de comoditate, vor apărea cheful de alergare și îmbunătățirea rezultatelor personale.

Foto: Irina Anton (fisheye.ro)

          Fiind o cursă lungă, cu harta în față am împărțit cursa în 3 porțiuni aproape egale. Prima parte este de la start până în pasul Bratocea la DN1A, de aproximativ 30 de km și cuprinde o zonă spectaculoasă a cheilor văii Stânii, urcarea pe vârful Ciucaș, dar și porțiuni alergabile în pasul Boncuța și pe culmea Bratocii. Am pornit încet de la start, am alergat doar porțiunile ce le-am considerat că mă ajută, în rest am mers susținut. Am ajuns la Bratocea într-un timp de 4 ore și 23 de minute. 

Foto: Irina Anton (fisheye.ro)

Foto: Cornel Pochiu (fisheye.ro)

      Al doilea segment urmează creasta golașă a Grohotișului, de la Bratocea până la barajul Măneciu, pe o distanță de 32 de km, în mare parte alergabilă, având doar câteva porțiuni de urcare ușoare pe Bobul Mic, vârful Grohotiș și pe vârful Nebunu. În vârful Grohotiș am fost informat de voluntari că sunt pe locul 18 la general, având senzația că sunt undeva pe 30-35. De la releu până la baraj se coboară pe un forestier lung, ultima porțiune fiind „demarcată” de localnici, deci cu ceva probleme de orientare. Am ajuns la checkpoint la 8 ore și 50 de minute de la start.

Foto: Elena Postolache

     La Măneciu aveam trimis bagaj cu haine de schimb, câteva geluri, batoane și o pereche de încălțări în caz de urgență. Am mâncat: o ciorbă, colivă, găluște cu prune și cașcaval cu napolitane. Nu încerca să înțelegi poftele din timpul unui ultramaraton.
     Al treilea segment continuă de la baraj pe un drum forestier lung către vârful lui Crai, destul de sărac în surse de apă. Am alergat câțiva kilometri singur, ajungându-l din urmă pe Vlad Pop. Împreună ne-am dat la vorbă și la alergare, reușind timpi buni pe această porțiune de traseu. Aveam să aflu că Vlad aleargă pentru copiii cu afecțiuni oncologice din tabăra MagiCamp. Din Tabla Buții se coboară pe plaiul Cetății către valea Stânii. La checkpoint, meniul este foarte bogat, voluntarii inimoși oferind chiar și păstrăv la grătar. Tot ceea ce mănânc sunt brânză sărată cu roșii și măsline.

Foto: Octavian Ivanov

     Urmează cea mai abruptă urcare a zilei, pe valea pârâului Sterp: în 3 km se urcă aproape 900 de metri. Reușim să ieșim sus în culme după 1 oră și 15 minute, pe o potecă solicitantă. Salutăm voluntarii din culmea Zăganu, îmbrăcăm foițele și ne îndreptăm spre Gropșoarele. Marcajele luminoase sunt destul de dese, însă devin invizibile din cauza ceții dense. Reușim să rătăcim poteca de pe Gropșoarele, deși știam că trebuie să o luăm în dreapta, din neatenție ne avântăm spre stânga în jnepeniș până la genunchi. Ieșim repede din încurcătură, alergând spre Răscruce. În jumătate de oră, ieșim la cabana Silva la kilometrul 100, stând câteva minute de vorbă cu voluntarii. Dăm la vale către Cheia, aruncând câteva priviri în urmă din dorința de nu fi depășiți până la final.
        Trecem împreună linia de finiș după 16 ore și 31 de minute, locul 12-13 în clasamentul general.

Alături de Vlad 

     Am alergat în echipament Compressport (colanți, tricou, bentiță, șosete, jambiere). După kilometrul 50, jambierele de compresie mă deranjau și le-am dat jos. M-am simțit bine cu Inov8 Race Ultra 290, reușind să ajung la final fără nicio bătătură. Din vesta de alergare am folosit geluri Endurance, batoane High Energy și tablete energizante, toate de la Isostar. Alte accesorii: foița impermeabilă Inov 8 Race Ultra Shell, colanți lungi și o bluză cu mânecă lungă.

Vulturii Ciucașului (Foto: Vlad Rădulescu)

     Nivelul de organizare al evenimentului este foarte ridicat, felicitări coordonatorilor și voluntarilor! Nu este ușor să organizezi un asemenea eveniment de amploare, cu trei curse diferite, încercând pe cât posibil să mulțumești pe toată lumea - nota 10! Ne revedem în 2018!

Lavaredo Ultra Trail 2017

     La sfârșitul lunii octombrie a anului trecut am primit o veste bună: am fost ales dintre cei peste 3000 alergători pre-înregistrați să particip la Lavaredo Ultra Trail (prescurtat LUT) pe 23 iunie 2017: 119 km și 5800 m diferență de nivel. Dorinţa de alergare la un ultramaraton montan de anvergură prindea contur. Nu sunt un alergător de performanţă, nici cel mai bun şi nici cel mai talentat, în alergările mele fiind vorba despre depăşirea unor limite ce încerc să le stabilesc de la un an la altul mai sus.

 "In Bocca al lupo! Crepi il lupo!"

      Acest ultramaraton reprezintă ceva nou, o provocare din care să ies din zona de confort. Deseori ne este teamă să facem ceva ce nu am mai făcut până atunci, însă tocmai această temere reprezintă un lucru bun şi constructiv atât timp cât continuăm să mergi mai departe.

      
     Startul cursei fiind programat vineri, pe 23 iunie la ora 23.00, am decis să plec împreună cu Cătălina cu câteva zile înainte, astfel că luni la prânz ne-am cazat la Peaio, un sătuc situat la câţiva kilometri de Cortina d`Ampezzo, gazda ultramaratonului. Am ales să plecăm cu WizzAir de la Otopeni la Treviso, apoi cu autocarul până la Cortina, orele fiind bine alese pentru a nu pierde mult timp pe drum.

     În zilele de marți și miercuri, am mers în drumeție la Tre Cime di Lavaredo și Cinque Torri, două zone intens căutate de turiştii pasionaţi de peisaje înalte și inedite.

     Joi dimineață am alergat 5 km alături de componenții echipei Compressport. După-amiază am validat înscrierea, am ridicat kitul de participare de la patinoar, unde m-am întâlnit cu Sergiu Bersan, cu care am împărtășit păreri, impresii și povești, asistând totodată și la startul cursei Cortina Skyrace.

Împreună cu Sergiu

     Kitul de participare mi s-a părut „sărăcăcios” ținând cont de taxa de participare de 120 euro (un tricou și un pliculeț de magneziu), ceea ce mă face să cred că suntem destul de răsfățați de către organizatorii de la noi din țară. Totuși, aveam să apreciez în cursă organizarea excelentă, voluntarii inimoși, precum și check-point-uri bine aprovizionate.

     Vineri dimineața am ieșit la o plimbare prin Cortina, iar după-amiază m-am chinuit să dorm pentru a fi odihnit seara la start. Niciodată nu am avut emoții ca acum pentru o alergare montană, mintea fiind setată doar pe hartă şi profilul cursei. Spre seară, mănânc o ultimă porție de paste cu ton și sos arrabbiata, două felii de pâine cu Nutella și mă hidratez cu apă cu electroliți.

    În jurul orei 22.00 ajung la start în Piazza Dibona, mă întâlnesc cu Sergiu, decidem să luăm startul împreună, apoi fiecare să-şi alerge cursa. Ne așezăm mai în spate, din dorința de a nu sta prea mult în picioare înainte de start. 

     Startul se dă la ora 23.00 fix, cei peste 1500 de alergători înaintând destul de greu pe aleile pietonale ale Cortinei. După 3 km de la start, asfaltul se termină brusc cu o urcare abruptă și înghesuită către lacul Ghedina. Se înaintează în șir indian, poteca este luminată de la lanterne frontale.
      Copleşit de un sentiment de bine, din pasul Posporcora am început să alerg.  Mănânc un baton energizant pe drumul forestier către Ospitale (km.18), primul check-point de alimentare. Urmează o urcare la început mai lină către San Forcia, de unde se coboară abrupt în serpentine strânse către Passo Tre Crocci, admirând feeria creată de ledurile frontalelor. 
      Poteca ne urcă și coboară precum într-un carusel către Federavecchia (km.33). De aici, o potecă mocirloasă urcă abrupt, continuă pe asfalt, după care coboară pe o potecă alergabilă către lacul Misurina.
     Soarele se ridică pe cer, traseul înconjoară lacul şi suie către refugiul Auronzo (km.49), poteca recent reconfigurată şerpuind până aproape de refugiu.
     La refugiul Auronzo, mănânc o ciorbă cu tăiței, salată de fructe, biscuiți cu cereale și ciocolată. Până aici consumasem două geluri, două batoane energizante, o fiolă de magneziu și un activator. Într-o astfel de alergare apare un deficit de calorii, indiferent de cât de mult mănânci, deoarece corpul arde mai mult decât poate consuma. Soluția este să mănânci chiar și dacă nu ți-e foame.
     De la Auronzo pornesc lejer către Tre Cime alături de Marian Vasile, cu care m-am cunoscut aici în check-point.  De la Tre Cime urmează cea mai lungă coborâre ce seamănă mult cu valea Cerbului din Bucegi: coborâri rapide, serpentine și porțiuni deschise. De la Carbonin către Cimabanche (km.67), forestierul este format din piatră spartă, precum terasamentul unei căi ferate. La Cimabanche este destul de aglomerat, fiind punctul unde ai parte de schimburile puse în sacul oferit de organizatori la validarea înscrierii. Este de-abia ora 9.00, iar canicula anunțată a apărut. Nu stau mult în acest check-point și pornesc către Malga Ra Stua, urcând „cocoașa de dromader” de la Forcella Lerosa. De aici, pornesc singur și concentrat pe efortul de a mă urni din loc pe cea mai solicitantă și frumoasă urcare din cursă pe Val Travenanzes ce iese în Forcella Col dei Bos.
      Pe o vreme caniculară, a fost momentul meu de țestoasă lentă, dar constantă. Am numărat de la 1 la 10, apoi la 100, înainte și înapoi pentru a-mi distrage atenția de la urcarea necontenită. Când ambiția a lăsat loc oboselii, m-am gândit la zecile de ore și sutele de kilometri alergați și pentru această cursă.

Val Travenanzes

Malga Travenanzes

     Ajuns în Col dei Bos, am fost întâmpinat de o priveliște ireală și de coborârea cu numeroase serpentine largi către Col Gallina. De aici, alergarea culminează cu o ascensiune pietroasă peste Averau și o serie de piscuri muntoase până la Passo Giau. Tunetele și fulgerele apărute parcă din senin îmi grăbesc pașii către Forcella Giau, ultima urcare mai hotărâtă. Coborârea de la Lago di Croda mi s-a părut plictisitoare precum o lecție de chimie, foarte abruptă, plină de noroi și rădăcini. Aici, am fost depășit de mai mulți alergători, fiindu-mi puțin ciudă pe picioarele obosite, dar mulțumit de rezultat. Intru pe asfalt în Cortina, apoi pe aleea pietonală către finiș după 21 de ore și 28 de minute de la start. Nu mă consider cu nimic special, ci doar un ultramaratonist care a participat la o alergare cu, poate, cele mai frumoase peisaje montane. 
    Trag adânc aer în piept, expir ușor. Cine trăiește fie și un singur moment puternic ca acesta, se poate considera norocos!